De când frecventez cursuri care mă întorc pe băncile culturii generale, potrivite pentru anii sabatici ai corporatistelor dezorientate, de când lecturile mele s-au pierdut pe un drum psihologico-filozofic și istoric pentru re-begginers, mi se tot întâmplă să văd arhetipuri și umbre în toate situațiile cotidianului, mi se pare că parfumurile vorbesc cu mine și visez în filme cu magicieni și culori. În acelaşi timp cred că şi privirea mi s-a modificat, a devenit a unei bufniţe pseudo-inteligente sau a unui fel de oracol din Delfi sau de la bâlci, depinde de unde privești lucrurile și dacă oracolele au privire sau nu. Probabil de asta prietenii și desigur că, mai ales prietenele mi se povestesc mai des decât înainte, sau mai profund, sau mai sincer? Sau mi se pare mie pentru că deschid ochii mai larg la Comedia Modernă din jur și la Bâlciul Deșertăciunilor.
În micul meu univers de feminism post-modern, am căutat și descoperit arhetipurile feminine, sublimate în Zeițele Olimpiene. După un superficial test glossy am vrut sa văd încotro mă aruncă interpretările facile. Și apoi mi-am așezat și celelalte prietene, cu blândețe, în fotoliile carteziene şi bățoase ale zeițelor vulnerabile, sau alchimiste, sau virgine.
Dintre ele, cu Afrodita m-am întâlnit prima. Această prietenă a mea este frumoasă tare, într-un fel regal, elegant, aristocratic după unii; într-un fel cam bombastic și arogant după alții; într-un fel de divă sau femme fatale când are ea starea războinică şi narcisică, prin cluburi trecute de miezul nopții; sau e frumoasă ca o stea pentru un anume băiețel. Pentru mine e doar dragă, pentru că îi văd şi delicatețea unui suflet visător, şi romantismul desuet şi tragic cu care își alege ca modele, întotdeauna, cele mai dramatice eroine clasice, de la Karenina la Bovary, de la Floare Albastră, la iubirile neîmplinite ale Ninei Cassian. Şi Traviata, şi Recviemul de Mozart. Dacă nu aş cunoaşte şi aceste preferinţe bizare pentru dramă, aş zice că prietena mea este o Hera, soţia unui Zeus fără latura tiranică, regina Olimpului, care-şi conduce împărăția cu gust şi culoare, care petrece şi se bucură de viaţă cu entuziasm şi gesturi largi, la braţul unui Bărbat-Rege.
La întâlnirea noastră de taine feminine, în cafeneaua plină de boemi generația Y şi hipsteri, ea a venit târziu, după primul meu pahar de vin roşu şi o profundă stare de inadecvare.

Privitul prin perdelele de fum nu mi-a schimbat teama că vom rămâne toată seara singurele femei mature din barul ăla, machiate sofisticat şi cu părul dichisit în culori vibrante de stilist. I-am auzit tocurile pe parchetul scorojit al cafenelei, bine, vom fi şi singurele femei cocoţate pe piedestal de stilettos şi fără frică de înălţime. Abia când s-a trântit cu un oftat pe scaunul incomod din faţa mea şi şi-a aruncat neglijent blana pe spătar, de la prima ţigară căutată febril în plicul de lac, am văzut-o schimbată, diferită. Parcă ceva din chip nu mai avea caligrafia cunoscută de regină frumoasă. A început să vorbească cu mâinile în acolade ample, cu vocea joasă de fumătoare şi cu ochii agitaţi ca Marea Neagră. Mi-a vorbit în poveşti şi fabule cum face ea de obicei şi mă amețește în metafore şi cuvinte până pierd firul Ariadnei din labirint. Atunci am recunoscut-o pe Afrodita din testul arhetipurilor, să-i fie superficialitatea îngăduitoare cu noi muritoarele: “Prin tot ceea ce face şi simte Afrodita întruchipează feminitatea. Ea pune iubirea mai presus de orice, chiar şi mai presus de datoriile matrimoniale. Zeiţa din tine e graţioasă, feminină şi are in jurul ei o aură care atrage bărbații. Vrei să cucereşti şi să fii cucerită, eşti romantică, pasională şi visezi la o iubire care să te lase cu răsuflarea tăiată, acea iubire pentru care ai fi dispusă să îţi dai viaţa. Uneori îţi place să te joci cu sufletul bărbaţilor care îţi cad în mreje deoarece vrei să cunoşti toate faţetele iubirii. Dar, bărbatul de lângă tine trebuie să îşi construiască întregul univers în jurul tău deoarece, uneori, poţi fi posesivă (…) Prinsă într-o căsnicie nefericită alături de cineva ce nu corespunde tuturor valorilor ei estetice, Afrodita caută apropierea altor bărbaţi, în special Ares, zeul nemilos al războiului şi Adonis, zeul frumuseţii masculine ce simbolizează reînvierea naturii”.
Am început atunci s-o văd cu mirare pe Venus îndrăgostită, fără masca poleită de curtezană cuceritoare, cu obrajii îmbujoraţi natural, fără urmă de fard şi cu ochii înstelaţi. Am văzut-o mai scundă şi mai fragilă decât piedestalul cunoscut, am auzit-o vorbind şoptit despre eroi homerici şi prinţi magicieni, i-am sorbit de pe buze poveştile în care nu mai era cronicar, ci personaj plin de viaţă. M-am oglindit în ochii ei adânc şi mi-am zâmbit singură ca unei imagini frumoase. Am lăsat-o să mă ducă în lumea ei de zeiţă a dragostei. Vinul roşu a fost parfumat şi greu în noaptea aia. Eroii păreau aproape  posibili.
Mai apoi, am văzut în mijlocul fluturilor albaştri din ochii ei, pupilele mari şi negre ca noaptea fără stele. Zeiţă Alchimista este şi vulnerabilă, totuşi. Frica stătea ghemuită în spatele fluturilor, pregătită să sară afară şi să se arunce în toate direcţiile: frica de despărţire, de rezistență, de respingere, de singurătate, de durere crudă şi de lacrimi adânci în obraji, frica de sfârșitul nopții şi de zorile crude ale realului, frica de ceasornicul cu limbi lungi şi ascuţite care nu pot fi oprite din ţăcănitul lor nevrotic.  Ares este zeul Războiului, Adonis este îndrăgostit de oglinzile care-i reflectă frumusețea de statuie rece, de marmură.
Pentru că mi-e dragă prietena mea, pentru că nu vreau s-o văd rănită şi mă doare s-o doară, am ales să fiu eu Atena, zeiţă războinică şi înţeleaptă cu arme şi coif. I-am amintit de Olimpul ei care are nevoie de cârmuire. I-am amintit că e Regina unui Rege şi am strigat-o pe numele de Hera.
I-am şuierat în urechea doritoare de sărutări fierbinţi că regele e gol. Am răsturnat statuile zeilor păgâni, i-am preschimbat din idoli în oameni obişnuiţi de neiubit şi de nesuferit, plecaţi în propriile călătorii, în căutarea cuceririlor omeneşti. Am fost raţională, pragmatică, sarcastică şi sadică. I-am amintit că Afrodita nu suferă după nimeni, că îi place frumuseţea şi creaţia, pentru ea însăşi . Am transformat iluziile în aluzii şi poveştile în fabule cu tâlc şi morală, fără forever after.
În finalul serii a cerut o cafea tare şi amară. A ridicat sprânceana stângă şi a zâmbit cu toţi dinţii. Şi-a încrucişat picioarele lungi şi a fixat cu ochi de sticlă goi, desprinși din poala nopții înghețate, un tânăr petrecăreț amețit care aproape a căzut de pe scaunul de bar cu un pahar de vin în mana, până la masa noastră.
Vinul l-am băut eu. Era amar şi aspru ca pelinul. Ea  a bătut din gene ca din pinteni şi i-a furnizat petrecărețului languros numărul de telefon al unei mătuși moarte de trei ani. Mi-a șoptit complice că Afrodita este doar prietenă războinicilor care știu să vorbească. Şi care ştiu să citească. Pentru că le este puternică. S-a înfășurat în haină de designer ca într-o armură de turnir şi a dispărut în ger fluturându-şi mâna înmănușată în piele neagră. Cred că i-am văzut cu coada ochiului tiara sclipind în noapte.
Am rămas singură, în bar, pentru  câteva clipe suspendate în timp. Îmi dau seama că ar fi trebuit să fiu mulțumită. Că Atena şi Artemis au stat bine în tronurile dreptei judecăți şi că au vindecat slăbiciunea.
Un alt tip din grupul vesel şi alcoolizat s-a legănat spre mine şi mi-a sâsâit cu un zâmbet  tâmp şi cu un accent de proprietar de cămile: “Da be tine cum de chema, Păpușa frumoasa?” Am înghițit un “Ca pe mă-ta!” şi am răspuns zbătându-mi genele: “Ucigașa Fluturilor!”
Am plecat singură şi sigură în cizmele mele înalte. Dimineaţa am văzut sms-ul de la Afrodita : “Am ajuns cu bine acasă. O să fiu ok…cumva. Rămân acasă.mulțumesc, te pup. Noi suntem zeițele!”

Atunci de ce încă mă mai doare capul şi am un gust de cenuşă pe bolta palatină?
Probabil că a fost vinul.