Jurnal de vacanță

Este despre descoperiri noi, cu ochi prea demult ne-mirați. Sau despre acumulări vechi, văzute cu ochi noi, care încearcă, cu disperare, să-ți regăsească curiozitatea voioasă, smerenia duioasă, către frumos.

Am început cu un city-break la Oradea, total necunoscută mie până acum. Un tezaur ocultat al Art Nouveau ului ungaro-românesc. Aer imperial defunct, frumusețe neașteptată, supraviețuitoare ilegalistă, măreție confiscată, sacrificată; supusă, apoi târziu condiționat-eliberată. Retrocedată parțial și ciobit. Iremedial vetustă.

Anticipez cum mâine mă voi legăna în sânul generos al  Vienei, opulentul cuib-matrice primordial al nevroticului și delicatului Secession orădean.

Viena, de la baroc la actualitate, cu pauze și blocaje în epocile flamboaiantului imperial. Aștept să vibrez în fața "Sărutului" lui Klimt, ca și când te-aș revedea pe tine, într-o bucurie mare și neașteptat-surprinzătoare. Și atunci când l-am descoperit în copie palidă și pastișă, pe o farfurioară de sticlă, am tremurat ca în fața regăsirii noastre. Aștept să ne recunosc îmbrațișarea mâine, la Belvedere. Să simt că-ți mângâi iar coama întunericită în căldura gâtului meu. Te-aștept să te repezi...

 Der Kuss . L-am văzut! La fel de spectacular în realitate ca și în amintire. Dar fără căldura secretă din interiorul meu. Este o caligrafie somptuoasă, hieratică printre hieroglifele poleite. L-am furat pe o eșarfă de mătase alunecătoare. Îmi fac cu ea caldură în jurul gâtului, acolo unde imi făcea respirația ta, cândva.

E greu să te plimbi prin frumusețe într-o iarnă a vrajbei noastre. Cupolele și oglinzile baroce reflectă schimonosit lacrimile degrabă întoarse și înghițite dinspre lume. Manânc și plâng, manânc gastronomie imperială. Pretzelul curge mai bine pe gât cu un șuvoi de lacrimi reci și nevrotice, ca ploaia asta de noiembrie dintr-un mințit decembrie, burta plină de bucate tradiționale și torte de ciocolată onctuoasă digeră mai bine dorul, frustrarea, amaraciunea, vina, rușinea...frustrarea.

Am fost, i-am vazut, am dat o șansă Vienei Imperiale en plein soleil, ca să explodeze în raze și cupolele, și idolii de bronz, și cochiliile rococo, și baloanele colorate de săpun împraștiate prin smaraldul bătut al parcurilor municipale, de artiștii ambulanți, adorabil de anonimi. I-am disecat conștiincios pe Klimt și pe Egon Schiele, pe Freud, pe Otto Wagner. Ca să-mi explice pe înțeles complicatele masinării ale inconștientului, în eliberarea frumuseții de artă nouă, impertinentă în cruzimea ei de "leoaică tînară-iubirea".

Am mângâiat fluturi albastri, într-o seră caldă și umedă de verde. Mi-e tot dor de tine, că nu te mai simt, pe marginea prăpastiei uitării tale.

Este inconturnabilă și indisolubilă frumusețea poleită a Imperialului. Nu vreau să-ți scriu un ghid turistic, știu că nu te înteresează, vreau doar să-ți spun că de la o vreme mă smeresc plecat în fața frumuseții de orice fel, de la o mare ireal de albastră și smălțuită cu delfini ludici, într-un l'ete indien atemporal, pe un țărm de Eforie modest pentru contemporaneitate, până la palate și temple copleșite de aur și dantelarie barocă, cu arome de opulență hedonista și trufaș aristocratică. Tot extaz estetic trăiesc simplu și autentic, mă închin, mă plec și mulțumesc. Fără frmusețe nu pot să trăiesc.

Mă rogi să trăiesc fără dragoste, mă revolt în "de ce-uri" fără de sfârșit și început. Nu mai am curaj să văd și pentru tine, mi-e frică de țiuitul ascuțit al tonului în urechea medie, când iți voi mai vorbi în capul meu.

Ți-am luat o carte poștală, aurită ca Viena, cu simbolul îndrăgostirii mele întrețesut pe cartonul nevolnic. Am ezitat să mai iau și timbrul eliberator și să caut o cutie mare și roșie care să-mi absoarba dorul din câteva cuvinte smângălite la repezeală impulsivă. Am început să ezit. Mă lași singură într-o noapte artificial luminata a giorno. Am început să uit amnezic-retrograd gustul buzelor tale. Mă doare în tample rigiditatea distanței impuse. Nu mai am curaj să te învit la Balul Operei din capul meu. Nici Cenușăreasa nu mai vrea sa vină. Zâna iși ofera premiul în pustiu. Poveștile mele încep să se stingă pâlpâitor.

Viena e un balon mare de săpun, translucid, colorat, pastelat, poleit, fragil, sensibil și subtil. Aerul e curat și înmiresmat. Ar fi trebuit să auzi cât de mult te-am chemat prin liniștitul rarefiat. Și-am plecat. Acum, plângând, am plecat.