Reîncepuse de curând romanul "Accidentul" de Mihail Sebastian. Lectură suplimentară, în anii liceului mic, obligatorie printre adolescentele mioape, premiante și excluse, dar înmugurite, precoce, într-un romantism de început de viață. Trenul aluneca cu zornăit lătrător printre stații și halte cenușii-anoste, peisajul se derula repetitiv în fața ochilor ei nevăzători pentru "acum"-ul sordid și rostogoliți către interiorul "atunci"-ului tulburat în furtuni de crivăț și îngheț. Iși strânse șalul de cașmir în jurul umerilor scuturați de frisonul sufletului. "Viața începe mereu" tot spunea cu tainică înțelepciune Nora, binefacătoarea eroină a lui Sebastian, salvatoarea accidentelor de viață și suflete ciobite. Asta își repeta acum și ea, ca pe o mantră presărăta printre mătănii. Butona reflex mobilul rece ca fereastra cenușie de ianuarie. "No new messages" țipa găunos înapoi către ea din toate pătrățele, pe rând: albastru, roșu, verde. Nu mai erau oricum mesaje de când ochii negri o priviseră goi și seci, fără urmă de viață sau recunoaștere, de când mâna lui fluturase disprețuitor degetele către întunericul nopții în care dispăruse, fără explicație sau rămas bun, trufaș și rece așa cum îl și intâlnise, cu frică și panică, instinctive, primordiale.

O părăsire. Un accident banal. Doua stele se ciocniseră, pâlpâiseră împreună un arc de orbită, apoi se răspândiseră în cioburi ascuțite de meteoriți. În cioburi explodase și cutia de porțelan cu flori albastre de cobalt. Delicată, aproape translucidă, aproape muzicală. Amintirea că și el fusese cândva un băiețel visător, cu ochi negri și cuminți, care știa să iubeasca, să se lase dezmierdat și împărtășit-iubit. I-o dăduse în seara în care se topise gheața lui de suflet, pentru câteva ore de șuvoi lichid, fierbinte și luminos, când ea îi adusese temător și șovăielnic, în prag, Crăciunul: un brăduț,verzui și viu, în ghiveci, decorat cu ghemulețe de lână albă, globuri minuscule poleite și beteală dantelată în volănașe de rochiță. Un bonzai al brazilor de Crăciun, dibuit cu migală într-o vitrină de florist de nișă elaborată și personalizată. Încă, îi era teamă de el și atunci, de stările și schimbările de personalitate, între sarcasm, malițiozitate, machism dâmbovițean sofisticat și cruzime baiețoasă care trage fetițele de codițe. O lăsa să-l iubească doar veghindu-i somnul adânc și agitat, atunci o ținea în brațe-strâns, cum ar fi ținut un înotător naufragiat o plută providențială. Somnul lui îi povestea despre cât de furtunos și însingurat îi era sufletul, despre cum fugiseră poveștile din trântele de Voinic fără frică și prihana prin care îl îmbrâncise viața. Îi iubea somnul. I-l legăna cu poveștile ei noi. Sau îi citea din romane desuete și prăfuite adunate de el fară să stie pentru ce și când, de pe tarabele anticarilor, laolaltă cu filosofia, istoria, religia, matematica, parcurse conștiincios și silitor în micul panteon de sub fruntea mohorâtă. Era frumos când dormea, trăsăturile i se luminau a pace, mușchii antrenamentelor încăpățânate se relaxau grei și calzi peste trupul ei subțire, respirația îi torcea prietenos în urechi și pe gât, cu fior. Când se trezea din ațipirea obosită după îmbrățișare îi oferea zâmbetul larg și luminos, strigând-o pe tot numele, cuminte și bun, fără taișul ironiei mușcătoare a poreclei, PauvreL. Pauvre L era numită când dimineața o fugărea prin casă cu scârțîit de parchet vechi și chef de râs, când îi mâzgălea fața cu spuma de bărbierit, când o stropea în ochi cu parfumul înțepător, efigia lui olfactivă, Egoiste. Mai tot timpul PauvreL, până plângea cu ochii de peruzea lichidă ascunși în plete, de pudoare și frustrare. Atunci o chema să plângă în pat. Poate că îi colecta tainic lacrimile pentru vreun ritual sacerdotal interzis fetelor proaste și îndrăgostite?

Când îi adusese bradul miniatural cu toată impertinența lui festivă și tânără, alesese să-i înfrunte neînțelegerile uitate, să-i atace ipoteza de lucru a neimplicării afective sau emotionate, sau a oricărei vulnerabilități. Și câștigase zâmbetul. Deșteptase căldura și impetuozitatea cu care o luase în brațe nepremeditat, cu care o sărutase adânc și necenzurat. Cu care îi adusese nerăbdator și el un cadou: caseta de porțelan pictată cu flori de cobalt albastru, amintire tezaurizată în taină, dintr-o copilărie senină, lângă o bunică de poveste. Uitata și plecată demult, toată.

Crezuse atunci nătâng că l-a salvat din Accident, că îi oferă ei, în caseta de porțelan, sufletul cu miez fierbinte așa de dorit și așa de bine păzit în toată întâlnirea lor de comete cu trene de vieți complicate și refuzate altor muritori. Dar durase doar o seară magică, de Crăciun. Crâmpei, licărire siderală. "Azi o vedem și nu e".

"Viata începe mereu, Nora".

Când el pronunțase despărțirea, irevocabil, unilateral, când o lăsase singură în noaptea glaciară, scăpase capacul casetei printre degetele care nu mai aveau ce să mângâie. Cioburi albastre și ascuțite, albastru cobalt smălțuit cu picături de sânge rubin.

 

Lama de sticlă a mobilului zbârnâi luminos când trenul zăngănitor intra în tunel. Prietenul Salvator din Accident o aștepta nerăbdator pe peronul cu schi și pădure.

 

"Viața începe mereu, You have one new message from..."