Sunt la mare. Miroase a mare sărată şi un pic de rece, cu guleraşe de frişcă rotită pe făcăleţe de argint.

Sunt singură şi pustie, şi inutilă, ca marea asta sub stele cu colţi de diamant.

Mi-e frig în căldura de l'ete indien, mi-e frig de tine, de golul tău închistat funebru sub inima mea. Plecarea ta doare încă, aderentă la toate terminaţiunile nervoase ale sufletului, aş vrea să mor puţin dar mi-e frică de marea care mă va rostogoli pe nisipul rugos, pe făcăleţul ei cu argint de valuri şi de stele.

De ce ai plecat dacă tot ai venit?

De ce m-ai omorât, daca tot m-ai trezit? Imi sângerează marea in urechi cu val, cum imi sângerează sufletul dupa ce ai desprins tatuajul cu tine.

Vreau sa moara pentru totdeauna l'ete indienul, vreau să-l inec intr-un ocean de stele rele si ascuțite ca țurțurii in cel mai torid ger. Si delfinii ii doresc să fie mineralizati in columne de nisip pietrificat.

Ai plecat, de ce ai mai fi stat? Nu a fost iubire, a fost un eșec abominabil sucombat.

Am crezut peremptoriu iubirea ta. De ce, de ce, Demiurgule, mi-ai furat si amestecat pe carte toate randurile? Nu m-ai putut lăsa adormita pe stânca mea, unde Mica Sirena să se galvanizase in uitare? De ce m-ai invătat sâ plâng iar lacrimi de mare, lacrimi sărate, încrustate, fără de uitare? De ce te-am crezut, de ce m-ai trezit, de ce am vrut?

Mă ghemui in nisip, răscolesc in praf de scoici dupa cioburi taioase, îmi sîngerează degetele, de ce m-ai pierdut?