El este vacanța mea. Acum doarme între așternuturile umede și despletite. Respiră adânc sau toarce ca un motan pufos și mare, în surdină. Dacă îl ating cu un deget, dacă mângâi un umăr rotund și tare, se mișcă și caută sărutul cu buzele pline. Săruta aerul în care mă circumscriu ghemuită, pentru că nu vreau să-mi fur și tulbur visul bun. Unde este el este vacanța mea. Nu știu de când, nu știu până unde. De când a apărut, mi-a oferit mereu definiția unei vacanțe eterne, ideale. Așa visez vacanța dincolo de nori, în orice paradis. Sau fără paradis uman, trecător și tangibil. Doar într-unul închipuit de noi, în cele mai banale condiții. Pielea lui este o vacanță. Pentru că este ca mătasea pârguită de soare. Este tot timpul caldă și pulsează viață. Îmi topește răceala și alină cicatricile și ciobiturile vechi. Mi-a tatuat în suflet tihna, m-a reînvățat blândețea și gingășia. Mi-a sigilat grimasa de durere pietrificată în colțul gurii cu atâtea sărutări încât acum surâsul meu este luminos ca al copiilor alergând pe o pajiște cu fluturi. Degetele lui curioase și noi mi-au trezit senzualitatea fecundă în fiecare terminațiune nervoasă uscată și stearpă, după atâtea minciuni și bătălii dezamăgite. Mai este și comuniunea de suflete care uneori se pot înțelege fără vorbe. Ne împletim mințile odată cu mâinile.

 Încă mă încovoaie acea preacunoscuta frică de a nu fi amândoi aievea. Îmbrățișarea noastră se topește așa de ușor în curcubeie, de atâtea ori tihnesc răstignită pe pieptul lui tare și îi ascult inimă ca marea intr-o scoică, încât pot vedea inorogi și pot face rugăciuni pe răsărit de soare.

Abia atunci mă desprind de brațele care m-au căutat febril toată noaptea. Mă lupt cu împunsăturile panicii de dimineață, când mijește răsăritul îmbujorat, făcută ghem pe o terasă, deasupra vreunui oraș ambiguu sau unuia de poveste. Stau învelită în vreo cârpă de mătase aproximativă și mă rog la îngeri și la soarele abia trezit. “Lasa-mi, Doamne, iubirea regăsită și reînvățată în viața asta pământească. Lasă-mi-o așa cum am cunoscut-o acum în vacanță și tandrețea unui suflet bun, așa cum m-a îmblânzit și cuprins cu totul, cum m-a furat din rece și sterp, din cinism și tristețe obosită, de iarnă.  Amin!"

 Azi stau turcește pe o terasă suspendată deasupra unui oraș de verdeață, patriarhal și blând, care nu se trezește devreme din pâcla răsăritului. Fumez cu sete și cu grabă pentru că mă înfioară pe spatele gol  zefirul dimineții proaspete și umede. Se aude departe un clopot de biserică. Am obosit iar, mi se lasă peste irișii strălucitori a magie pleoapele încărcate de gene lungi și grele, încă rimelate. Cine a mai avut timp de curățiri sofisticate, cine nu a alunecat măcar o data în vis, cu templul gătelilor și pomezilor răsturnat cu fervoare și nerăbdare frematătânda printre pernele zburătacite?  Îmi fac rugăciunea, înghit frica dintre amigdale.

 Mă întorc în cuibul aburit de respirații și mustind de hormoni îmblânziți în timpul șuvoaielor de bucurie multicolore. Nu credeam că am să-mi mai pierd vreodată răsuflarea  în atâta iubire. Nu credeam nici că inimamea va rezista, fără să facă implozie, la atâtea regăsiri impetuoase, adânci și savurate cu toate simțurile. Îngenunchez lângă semizeul adormit, cu un cerceaf abia împletit în jurul șoldurilor. Dacă mă întind lângă el, este o ca și cum aș îmbrățișa o scoică mare și rotundă în formă de evantai, doldora de perle.  Nu încă. Am lăsat o rază să treacă timid printre draperiile grele de brocart. Mă simte, îmi adulmecă prezența. Încă visează. Îi mângâi efigia perfectă, profilul medaliei, conturul buzelor torcătoare, masez cu degete de catifea torsul de marmură topită. Totul se încălzește și devine incandescent. Mai întâi i se trezesc mâinile curioase și posesive, mă trage la loc în uraganul nostru spiralat de membre, trupuri și cearceafuri umede. Mă caută cu buzele acolo unde geamătul izbucnește neostoit. Sunt iar încolăcită în jurul acelor șolduri puternice și impertinent de intruzive. Îi aud doar șoaptele picurate într-un singur pavilion de ureche, deja beat de dorință. Deschid o singură dată ochii că să-i văd pe ai lui. Sunt mari, strălucitori, plini de toți licuricii nopții noastre de pierdere în infinit. Mâna caldă, netedă, ca de copil dar cu toate venele umflate de sânge nou și viu, îmi ia în primire trupul fremătător și avid de mângâiere, ne topim iar.

 Mi-a adus micul dejun în cameră. Mi-a oferit ultima pauză dintre magic și real, i-am sorbit cafeaua amară dintre buze. A fost o zi de plimbare prin verde, de povestioare stârnite ușor, doar de la zâmbet încoace.

 Când ne-am întors din excursie, într-un apus de capitală pîclos, nu am mai putut vorbi. Doar am rotit furculița graiului articulat printre spaghette de banalități. M-a depus la picioarele unei înserări colorate sângeriu. Am pășit elastic către poartă, imaginându-mi că am visat ca de obicei și acum realitatea și banalitatea îmi trag picioarele înapoi pe asfalt. Doar când m-am prăbușit obosită pe canapeaua de piele din sufrageria mea,  am izbucnit în plâns. Dorul, deja copt fedeleș, m-a sugrumat aprig. Teama a scos iar colți mici și ascuțiți.

 Sper și aștept următoarea vacanță. Pășesc ușor și respir delicat, cu economie. Voi mai exulta doar când îi voi auzi iar glasul gutural torcându-mi în ureche despre vacanța următoare.