"Ultima dată când am văzut Parisul" a fost un film frumos cu o frumoasă: Liz Taylor cu cei mai violeți ochi inventați până atunci.

De obicei la rochiile de lavandă îmi port ochii violeți... Parisul...c'est a moi. O relație lungă, directă, simplă, de filiație. Am fost de multe ori. Cunosc străzi și monumente eterne. Dar am rămas cu această butadă pe care vreau să v-o povestesc: nu știu de ce, plâng mereu în Paris.

De fapt știu, dar mi-e frică să vă spun. De fiecare dată este ultima dată. Nu-i spun "a plus tard"  îi spun "adieu". De ce, de ce oare de fiecare dată?

Poate că am lăsat prea multă dragoste în Paris. Grămezi de amour, revărsate în expoziții private de Impresioniști.

"Ultima dată când am văzut Parisul", din nou ca prima oară, era iarnă, dar Parisul nu are iarnă, doar o toamnă urâtă și trecătoare. Cu ploi mărunte, obsedante. Eram acolo pentru trei luni. Toate de iarnă.

Pe B. l-am iubit mult. Dar nu de la început. Avea un doctorat de rafinat. Aveam un master de ajustat. Avea părul făcut din inele întunecate. Era un spaniol din Madrid. The spanyard. Iubea știința și pe mine. Și Tour Montparnasse, farul nostru enigmatic în camăruța în care făceam dragoste până la ziuă, într-un pat studențesc de o singură persoană, minuscul. Am pus beculețe colorate de Crăciun atunci în cămăruță. Ne-am făcut sărbătorirea pufoasă înainte de a pleca fiecare spre acasă.

M-a făcut să râd. În fața crepperiilor bretone, m-a făcut să râd despre toate idiosincraziile franceze. Asupra unui Bordeaux rouge, m-a făcut să râd și mi-a topit înstrăinarea. Era prima dată când glumeam despre vin în Franța. Apoi s-a încastrat în carnea mea. Cu toată veselia lui latină. A fost ultima dimineață de februarie târziu. Prea târziu. Cu dragul micului dejun și al îmbrățișărilor de după dejun, era prea târziu...

Parisul mirosea deja a viu. A primăvară. B. vrut să mă plimbe o ultimă dată. Avea o mașinuță vintage restructurată. Niciodată nu am văzut ca atunci L'Etoile și Place de la Concorde. M-a adus înapoi. Lacrimile îmi curgeau ca Sena, cu ea. Machiajul mă ajuta. Plecam. Dintre noi doi. E cel mai trist lucru să fii tu cel care se desprinde primul. Și atunci a fost "nu". Mi-a înfășurat părul pe mână și m-a sărutat atât de adânc și atât de profund încât aș fi rămas acolo pentru o viață și o lună. La el s-a terminat cu un doctorat cum laudae. Pe "Camarade professeur" universitar l-am mai urmat un timp prin Europa. Când m-a chemat. Ne-am pierdut în Scoția. Cred că nu cunoșteam niciunul răceala toamnei scoțiene.

Am mai părăsit de câteva ori Parisul. Dar mereu m-am întrors. Ca un criminal la locul faptei. Pentru că îl voi iubi mereu cu o nevroză recurentă...

De data asta avea părul ca grâul cosit. Lung, mătăsos. Cei mai frumoși ochi albaștri. Ca zambilele proaspete. Nu l-am căutat eu. M-a privit ca pe un tablou într-o expoziție.  Era italian. Era delicat, ca o ofrandă blândă și rară. Ochii lui de alabastru m-au urmărit mult. Eram domesticită de Paris și doream cu tot sufletul fremătător să mai iubesc. Cândva...Dar atunci... El pleca. Mai avea două zile. Martino. M-a luat de mână. Aveam cea mai largă rochie posibilă. Să fluture peste Sena. Martino m-a condus.  Am vorbit în cel mai aproximativ esperanto. L-am dus eu pe acel pod de lemn, al Îndrăgostiților din totdeauna. I-am spus povestea. Nu a îndrăznit să mă sărute. Mi-am strâns singură fuiorul roșcat. L-am luat de mână pe Martino. Semăna cu un înger al lui Rafael. În fața camerei mele din cămin, și-a găsit o picătură de curaj. Mi-a luat capul de păpușă cu ochi de sticlă în mâini și m-a sărutat. Une soir. Bon soiree! Apoi a fugit în noapte. Am rămas în salopeta mea minusuculă de satin, ghemuită pe pervaz. Niciodată nu mi-a fost frică de înălțime. Martino era un om drag. Plecam. Iar. Plângeam. Iar.

A doua zi de dimineață mi-a bătut la ușă... Cu toate pletele revărsate pe spate și cu ochii umbriți. Avea doar un pachet cu croissante și pains au chocolat proaspete. Mi-a spus că sunt pentru ultimul petit dejeuner a Paris. Am înghețat. Plecam și eu în două zile. L-am sărutat de parcă nicio țară nu mai exista între noi. Iar ochii noștri albaștri au revărsat izvoare de ceea ce ar fi putut fi. A închis ușa.

Am ramas să mănânc pains au chocolat împletite cu lacrimi. Fără măcar să înțeleg de ce.

Acum?  Ultima oară când am văzut Parisul... Am plâns din nou pe mormântul iubirilor moarte inainte să se nască.

Bruno e profesor la cea mai prestigioasă universitate din Spania și are buclele grisonate, Mario publică in "Science" și are vreo doi copii blonzi...și aceeași coadă de culoarea grâului cosit.

Mi-e dor de toate poveștile nenăscute.

Sunt tei la Paris. Sunt intârziați și iși flutură fantomaticele tutu-uri din orice minuscul colț de bulevard. Am crezut că nu voi rezista. Ca voi leșina in fața parfumului de toate amintirile. Ultima dată când am văzut Parisul.... singură. Dar de data asta a fost o întrunire mult mai convivială. Am avut o familie. Pentru care mulțumesc. Am râs mult, am văzut restaurante fabuloase și înstelate, am admirat Obeliscul tolănită pe marginea eleșteului din Tuilleries, am numărat luminițele turnului Eiffel, la ore fixe. Sclipitoare. Dar am știut tot timpul că mă aștepti. Tu.. Fără să-mi promiți nimic. Nici măcar un Paris împreună. Dar contează?

Ești  Tu. Și totuși iubirea noastră îmi amintește mereu de Paris. Tu ești ca ei toți si cel mai mare Romantic. Al meu. M-am întors la tine cu tot Parisul în urmă. Fără să mai plâng.

Tu ești iubirea mea de acum. Si je pouvais me reveiller...Mon Cheri, Belami. Nu mai vreau să dispar. Să nu uiți Parisul. Mi-am dorit imens să punem un lăcățel acolo.

Ultima dată când am văzut Parisul, am iubit.

Acum te iubesc pe tine.

Ai toată inima mea.

A toi.

A