Am avut norocul unei "room with a view" la Roma.

Plecasem  din aeroport cu sufletul ars ca o recoltă și cu ochii secați ca fântânile în calea barbarilor. Nu era prevăzut să fiu singură și să urlu la luna romana în eclipsă. Și totuși...Am fost.

Am ajuns cu taxiul, îmbârligat pe străduțe aproximative până în apropierea Fontanei di Trevi, acolo decisesem să-mi arunc cadavrul iubirii moarte, să-i pun peste ochi bănuții atâtor dorințe neîndeplinite împreună cu altele, asemenea, care se tot troiensec de ani la picioarele lui Neptun.  Am coborât în căldura sahariană, am respirat frânt a agorafobie cetele de barbari turistic-atacatori și mi-am sorbit, epuizată, aerul condiționat încropit din minuscula recepție a hotelului. Până și trollerul meu mic părea sărăcăcios, plin de praf și lipsit de strălucirea bogată a unor ținute că promisiuni ale unor seri elegante și fericite. Aruncasem tricouri și jeanși, articole de igienă obligtorie în loc de cârpe de mătase, probabil uitasem jumătate din orice idee cu lehamitatea cu care, totuși, plecasem. Totuși plecasem singură.

Dar am ajuns providențial  la ultimul etaj, sub acoperișul de teracotă meditaraneana. Am sorbit cu nesaț interiorul clasic, cu scaune poleite și scârțâitoare, cu mici fresce pe pereți și o veioză de cristal brun cât un poem în devenire. Am deschis obloane verzi și grele. Terasă mare, îcăpătoare, scaune de fier forjat, masă rotundă de lemn înfierbântat de soare deșertic și găletușe de ceramică grea cu pui de măslin. Vederea e panoramică, dar carteziana, verticală, piese de domino înghesuite. Mi se aștern înainte  acoperișuri de țiglă-mărgean, blonzite în soare, capiteluri dantelate, crucifixuri sobre și clopote cu sunet de argint de îngeri, vârful coloanei lui Marc-Aureliu, împăratul filosof și câte și mai câte.. Mă cuibăresc timidă în scaunul cu plasă metalică dar mă hipnotizează roșul pompeian, cojit și decolorat al clădirii de vis a vis, întrezărita printre ciubărele cu măslinii arși ai terasei  mele. Puțin sânge uscat pe un perete scorojit.

Căldura și vuietul voios al străzii care duce într-o secundă  la Fontana, m-au speriat înapoi. În răcoarea camerei cu obloane groase și verzi. Cu bagajul nedeschis și umil trântit într-un colț. Mi-am verificat telefonul agățat acum de roaming. Știam, obosită, că voi găsi un alt mesaj plin de ură și venin de viperă. Am văzut biroul sobru și elegant pe care trona veioză dolofană. Pluș verde și o mapă de corespondență cu antet caligrafic. Ca o somnambulă m-am lăsat pe scaunul vintage cu poleiala patinată, am adunat orice picătură de energie în degete, am pus două telefoane alături, cel de inimă și cel de serviciu, simplu și fără trecut. Am sincronizat un minim de agendă. Am ignorat mailuri și cascade de conversații, nu m-am mai uitat la nici o poză colorată și însorită în lumina de l'ete indien. În jumătate de oră eram epuizată, nici măcar nu mai simțeam lacrimile care îmi desenaseră două dâre adânci și negre, împletite în bărbie. Ochii mă usturau prea tare că să mai pot pricepe altceva. Atunci m-am ridicat. Cu mâini nesigure și tremurătoare am luat mobilul auriu cu trifoiul cu patru foi presat în carcasă. Balconul se deschidea peste orașul Îngerilor, peste leagănul zeilor și al civilizațiilor suprapuse. Soarele apunea în aceeași căldură aburită și pulsatilă, pe muzică unui sdaxofon de la un colț de stradă. Din bucătăria deschisă a unui imobil de vis a vis, la o curte interioară de camera mea, un italian frumos ca un Apollo sau David, la bustul gol încins cu un șorț amuzant,  mă privea curios, cu toți dinții la vedere. A fluturat un braț cu mușchii bine definiți în semn de bacio și s-a întors la tigaia lui cu ragu roșu pompeian. Mi-am șters cu o cochetărie regăsită brusc dârele de mascara de pe obraji. Am zâmbit către Roma. Am lăsat vibrația secolelor supraetajate și bucuria gâlgâitoare a prezentului să mi se reverse în venele tumefiate. A durat o clipă sau poate o oră. Dar când m-am smuls reveriei nu mai aveam ezitare. Cu un gest scurt am aruncat mobilul auriu peste balustrada de fier. Am auzit cu savoare și am imaginat cioburile în care se descompune la contactul cu asfaltul din curtea interioară.

 Viață începe mereu. Roma începe mereu.