Pentru mine "țara" bunicii era Tărâmul Magic. Era acel loc de poveste unde libertatea avea aripi, unde toate visele frumoase deveneau libertate, unde dezmerdările bunicii mele nu aveau limite de duioșie.

 Așteptam cu nerăbdare tot restul anului anotimpul în care mergeam la bunica din partea mamei. Un sat din apropierea Bucureștiului, singurul loc din lumea mea de copil unde eram chiar "la țară". Mă duceau ai mei în fiecare vacanță de vară să stau la bunica unde se strângeau și verișoarele mele. Câtă bucurie simțeam pe drum, era de neimaginat! Bătrîna Dacia se mișca atât de greu, iar drumul mi se părea o veșnicie, deși distanța era foarte mică. Nici nu opreau bine ai mei în fața curții bunicii, că eu o rupeam la fugă și nici că mă mai vedeau curând. Fugeam de cum ajungeam pe câmpul din spatele casei, mă rostogoleam prin iarbă cu miros de fân proaspăt cosit, rupeam ștrengărește merele direct din copac și le rodeam cu o poftă nebună, pe nespălate, mă uităm la cer, ascultam și adulmecam în sunete prezența proximă a animalelor crescute pe lângă casă și știam că acolo începe libertatea.

 Tot anul citeam cărți peste cărți, iar când ajungeam acolo puneam în aplicare tot ce visasem cu ochii deschiși din aventurile lecturilor mele. "Fata babei și fata moșului", "Punguța cu doi bani", "Soacra cu trei nurori", toate prindeau contur aievea în satul acela. Aventurile lui Tom Sawyer, Huckleberry Finn, mă duceau în lumea călătoriilor, chiar dacă acestea se materializau doar în plecarea cu sacul cusut de bunica, pe care îl umpleam cu ce găseam prin bucătărie, gogoși, covrigi, mere. 

 Mai băiețoasă de fel, eu eram cea care inițiam aceste călătorii, iar cele două verișoare cu vârste apropiate mie, abia așteptau următoarea noastră aventură prin sat. Înnoptam prin casele vecinilor, din fericire înrudiți sau incumetriți cu bunica, iar selecția pe care o făceam era chiar importantă! Strigam peste gard: "Tanti ...ică, ne faceți masaj?" Unde răspunsul râzăreț era afirmativ și primitor, acolo ne opream, la plăcinte înainte! Îmi amintesc, cu multă duioșie, cum venea unchiul după noi, disperat că nu reușea să știe zilnic, prin ce altă casă ne-am mai pripășit. 

 Sentimentul de liberatate trăit în satul bunicii a fost unic în viață mea. Frumosul , cred, nu aparține nimănui. Frumosul este al fiecăruia din noi, al felului în care îl privim, îl acceptăm. Eu hoinăream prin satul Slobozia Moară și îmi amintesc că descopeream frumusețea în fiecare colț al ulițelor, în strigătul copiilor, în foșnetul naturii sau zgomotele animalelor. Ne furișam prin apropierea morii satului, moară încărcată de povești misterioase, de unde fugeam toți de frica celor nevăzute. Îmi plăcea să fiu trezită de cântatul cocoșului falnic, să o văd pe bunica prin ochii mijiți cum îmi deschidea geamul iar mirosul ierbii, al pâinii proaspete și al laptelui fiert intrau și îmi alintau toate simțurile.  Ascultam zgomotele blânde și familiare. În fiecaredimineață așteptăm împreună cu cele două verișoare contopirea mămăligii în tuciul de lapte, încins zilnic, cu aceeași dragoste și consecvență de bunica. Urma joaca în butoaiele de varză, sculptarea cotoarelor, mersul la furat de cireșe și mere prin vecini, mâncatul pepenilor direct de pe câmp…toate împleteau bucuria libertății. Aici, în satul bunicii, scrierile lui Sadoveanu, Creangă și Arghezi își găseau universalitatea. Aici "Dumbrava minunata" își împletea firul cu "La cirese" pe fundalul  sonor al chiuitului sârbelor de la nunți. Aici, "ța, ța, ța, căpriță ța" căpăta un ritm de dans al nostru, până la epuizare.

Dar cum aceste rânduri o au pe bunica in centrul universului, nu-i puteam uita portretul în evocarea mea plină de lacrimi de dor. Bunica, o minionă, cu un pseudonim drag memoriei mele “Micuța”, avea o fire riguroasă, strictă și cu multe valori simple, dar profunde. Fusese ajutor de notar în sat, avea o admirație pentru tot ce reprezentau avocații, judecătorii, notarii și în special pentru toți cei care respectau Justiția și corectitudinea. În prezența mea toate asperitățile dispăreau. Știa ea că aici, la țară, vacanță mea avea forma absolută, așa că îmi zâmbea ștrengărește și asista complice la toate năzdrăvăniile mele.

 Momentul maxim al sezonului  era acela al târgului de toamnă. Bunica, cu regulile ei stricte, ne învățase că la fiecare târg de toamnă trebuie să ne îmbrăcăm cu rochii noi, cumpărate musai din sat și să fim arajate, pentru că ne văd oamenii din atâtea alte comune. 

 Cu câteva săptămâni înainte începeau pregătirile. Mergea bunica cu toate trei, cu mine și cu cele două verișoare, la singurul magazin din sat să ne cumpere rochii. După experiența câtorva ani în care ne certasem toate furcă pentru rochițele alese încrucișat, bunica a decis să ne cumpereacelasi model de rochie, iar dacă găsea și de culori diferiteca sa ne deosebească de la distanță era ideal. Mi-a rămas limpede în memorie un an în care mergeam agitate toate, agațe de fusta bunicii, de al cărei pas ferm nu eram în stare să ne ținem, către magazin, către rochiile noi, de parcă ar fi fost Săptămâna Modei la Milano! Rafturile comuniste erau aproape goale, mirosul de naftalină sufoca  tot magazinul și cu toateacestea, acel moment era paradisul în modă pentru noi. Ne alesese bunica rochii care erau serioase, închise până la gât și cu multe volane, trecute de genunchi, pentru că nu era normal pentru ea să ni se vadă picioarele, ciorapi albi și pantofi de vinilin lucios pentru fiecare. Înainte de a plecă lua și un metraj lung din panglică albă pentru că știa că va avea de lucrat intens la pampoanele noastre.

 Venise ziua cea mare, a Târgului! Ne sculase bunica de dimineață, ne spălase, spre marea noastră bucurie, la ligheanul din curte, unde bătaia cu săpun era mereu așteptată. După ce ne costumăm în rochiile cenușii și lălâi ale acelor timpuri, deși noi și apretate de bunica, urmau codițele fie netede, fie împletite și agățarea pampoanelor. Zâmbesc  acum cum ne ducea ea pe noi trei la bâlci.  Demnă și solemnă de parcă era guvernanta englezoaica a trei domnisoare crescute la pension. Bucuria hainelor impecabile si a pampoanelor înflorite dura incredibil de puțin pentru că imediat ce ajungeam  la târg noi ne aruncam in carusel, cu părul fluturând și capul pe spate ca să ne uităm la cerul încă așa de albastru. Fuga prin târg era de neoprit, înghețate curgeau, vata de zahăr se lipea, iar rochițele deveneau foarte repede de un dungat dubios.

Totuși nimic din epopeea aventurilor nu s-a  comparat cu singura dată când am avut și caleașcă pentru plecarea la târg. Ne promisese bunica la toate că vom  merge cu o căruță din sat. Urlam că sălbaticele de bucuria unei noi experiențe. Așteptam tropăind, aliniate aproape de gard ca să nu ne murdărim, ca într-o pictură de Tonița, semnalul de plecare. Mirosul apretului mă sufoca dar nu mișcam nici capul, să nu stric frumusețea sculpturii create pentru pamponul meu. Dantelele de sub rochiță, adăugiri croite special de bunica pentru a nu lasă rochia transparentă tresărea sub adierea vântului de toamnă. Știam, târgul încheia vacanța și urma doar întoarcerea în Bucureștiul cenușiu cu ultimele teme de vacanță. Mă uitam la bunica cum fugea prin curte să adune tot, să închidă tot și să fim gata de plecare. Doamne, cât de dragă îmi era! Atunci se auzi din dreptul porții vocea caldă a bunicii: “Haideti fetelor, nu mai stați acolo ca pupezele, a venit vecinul cu căruța. Aveți grijă să nu vă murdăriți!”

 În chicoteli și râsetele dezlănțuite pornirăm toate către târg. Târgul cu amintiri din copilărie!