Ziua de azi va fi luată curând de o pală de viscol. Din ăla mugitor, ca în povești de speriat copiii în miez de noapte. Știu asta. Zgâlțâie ferestrele. Astupă respirațiile. Mi-e frică și fascinație. Simt în fiecare fibră a unei ființe solare la originea ei mică. Povestea de azi o veți auzi și uita, ca într-un vis de iarnă grea, în hibernarea dinaintea unei primăveri aproximative. Uitați-o dar! Doar o clipă bântuită și viscolită, va fi a voastră:

Miroase așa bine a cafea tare, neagră. E fiartă la ibric, în soba de teracotă. Ibric roșu, smălțuit. Sobă veche, căpruie. Cămin studențesc. Clădire istorică în centru metropolitan. Igrasie, afișe de hârtie șifonată pe pereți. Tinerețe nudă și prosoape ude, colorate, întinse la uscat, pe sobă. Sărăcie-bucurie. Mângâi un ciuf blond. Trag. E moale ca mătasea de porumb verde. Nu protestează. Se lasă țesălat ca o păpușă de cârpă. Nu știu prea bine cum am ajuns aici. Trecutul recent trece printr-o vată fumurie de fum de tigara și alcool prost. Mă fixează de sub ciuf, doi ochi albaștri ca doua stele de peruzea. Mă mângâie pe umarul rotund și gol, ițit de sub tricou, cu o adorație...de canină? Va fi medic veterinar. Curând. Poate de-aia fac asocieri tâmpite. E delicat și blond. A pus muzică disco o noapte, doar pentru mine, in boxe ragușite, furate-împrumutate, am băut vin în pahare de plastic din peturi venite autentic, de la bunicii de la țară. Un vin curat. De vie de curte. Cu gust de benzină, kerosen aș spune, după cum mă doare capul. Mă doare ostil și pulsatil. Dar cafeaua miroase bine. Dimineața îmi intră în ochi prin ferestrele goale, fără măcar o glumă de perdea. Îmi zgîrie obraznică și răutacioasă ochii impăienjeniți. Nu am mai băut cafea la ibric de la bunica de provincie. Ce bine era când făcea ea cafeaua. Bine și bun. Și era pe aragaz. Niciodată din sobă. A fost un chef care s-ar putea numi "monstru" in limbajul colocvial de cămin. Am ajuns acolo cărată de colegele de grupă, alte căministe, biochimiste, flămânde după distractții facile și populare, am zis "da", ca prin vis, dezbrăcându-mă din mers de ifosele bucureștene întipărite în cutume, la fel de flamândă ca și ele după orice flacără tinerească și proximă, cu toată energia vârstei și fără precocitatea maturitații mele precoce și arogante. Prințesă tânară, regină înmugurită doar în visuri cu Luceferi. Cu inima ingreunată de o iubire începută și amânată, mare și grea,  ca o moștenire sau o vechime croșetată în gene și arbori genealogici scăpătați. Iubeam atunci intâia oară, ca de sfârșit de lume, descopeream cu teamă pasiunea și taina. Mi-era frică. Dar primeam reciprocitatea fracturat și fulgurant, bruiată de alte vieți paralele, la fel de pline de mistere. Eram prea tânără și năvalnică. Nu pricepeam așteptarea, răbdarea, rostul, depărtarea. Vroiam să aprind toate chibriturile deodată în vâlvătaie.

Mă oprisem din așteptat, pentru o seară. Se prefăcuse în noapte, în dans tribal și senzual, în ocheade dulci și lascive de băieți nărăvași și stătuți...prea mult în amfiteatre îmbâcsite și plicticoase și în casete VHS cu filme porno, dublate in româna de o singură voce feminină guturală și inconfundabilă. Eram dintr-un an cu multe fete. Eram prea exotică pentru locul acela. Dar asta mă făcea delicios de inacceptabilă. Aproape hieratica și rece, ca o Crăiasă a Zăpezii, de imprumut. Eram înaltă și filiformă, mi se spunea Frumoasă. În cercurile mici și mari și concentrice, dintre facultăți colaterale. Încercam să mă încălzesc și integrez cu cizmele mele lungi, luate de la second hand, fusta scurtă și parcă frecată cu piatra, cu părul lung, tăiat cu ciobul, în franjuri tapați... Cu tricoul meu de o culoare așa de vulgar de electrică. Moda. Importantă. Improvizată. Cu bani puțini și examene multe și mortal de plicticoase. Cu bursă.

M-am întins leneș dar ferm, de lângă corpul cald în maiou alb, interpus între mine și cafea. Se refugiase la loc în căușul trupului meu, ca să se incalzească iar, după ce umflase caimacul maro într-o spumă pufoasă. Era induioșător de bun și milog. Nu-și revenise nici din buimaceala de a da șah la regina inabordabilă, nici din mahmureală. Încerca să mă pipăie, penibil, tactil, să vadă dacă exist aievea, cu degetele subțiri și tremurânde...Cu un început de dorință renăscută și făloșenie pentru trofeul indecis câștigat. L-am împins discret, ca să mă eliberez. A alunecat de pe rama de metal a patului sărăcăcios, cu zvâcnire dezarticulată de paiață. Era mai mic decât mi se păruse noaptea trecută. Mai fragil, mai arahnoid. Doar sclipirea jucăușă și fascinată, puțin tâmp, din ochii ăia mari și albaștri. Mai țineam minte vag că-mi provocaseră o clipă plictiseala să iasă din carapacea vanitații snoabe. Și săruta bine. Adânc. Mă trezise din clipă cu sărutările alea mușcate și disperate, pentru un blues la sentiment. Era mai mic de statură. Îmi săruta bine bărbia și îmi încurca părul cu degetele alea aspre.  Gura îi mirosea a țigări Marlboro roșu și a molanul lu' mama mare. Apoi...mi-era prea somn să mă întorc acasă, sau să-l resping. Sufletul mi-era tumefiat și amnezic.. Încă vinul și ceva vodka în cola...mă făceau un cocktail Molotov, să mă simt generoasă și excitată, în proporții amețitoare. Pantera tânară și elastică. O prădătoare trezită din somnul fetei greu de mulțumit. Mi-am căutat cu ochii roată hainele îmbulzite în mocheta jegoasă. Am obosit de la două mișcări de cap. Care durea cu zgomot. Am revenit în patul strâmt cu cana strînsa între degete. Furând toată pătura. Era frig. Dar cafeaua avea un gust divin. Cea mai bună cafea, gândesc acum, confuz. Am râs arzându-mi buzele uscate. Îmi pusese la CDplayer, semn de răsfăț și prosperitate paternă, aceeași muzică de cu o seară în urmă. Italienii siropoși cântau despre soare și tinerețe. Era iarnă. Erau stele de cristale pe ferestre. Dar Crăiasa s-a mai topit o data. În aburii cafelei negre."Su di noi". Ințelegeam, ca orice latină pur sânge, cuvite întretăiate. "Volare". "Ti amo". "Ancora una volta."

Când am plecat, mi-a spus de unde vine. A pomenit marea. Marea mea, iubirea mea, de când mă știam Mica Sirenă.

Am plecat râzând în dimineța nouă. Ningea cu puf de pernă argintie. Târam dupa mine, trofeu nesperat, un urs de pluș colorat, în curcubeu țipător. Am făcut în sfarșit cunoștință, în stația de autobuz. Nici nu ne prea interesaseră numele în noaptea deja varsată în trecut. Veterinarul blond era și mai fragil și mic când mi-a șoptit că vrea să mă mai vadă. M-am culcat acasă în patul meu moale, cu două aspirine și un ceai cu multă lămâie. Am visat la San Remo și mare.  I-am reținut finalmente numele in caușul palmei. Am fost blândă când l-am lăsat jos cu pupic de "Fie-ți viața lungă și frumoasă"

Colour me...Adela. Adio, studenție!

Îl știu și acum. Numele.

Dar viscolul o să-l spulbere.

Păcatul tinereții fără bătrânețe, cruzimea animalelor tinere și sălbatice, ce dor mi-e de muzica acelei vârste...