O pagină albă. Nu am inspirație în februarie. Mi-e somn, dar nu pot să adorm insomnia. Enervant, neurastenic. O să vă spun o poveste care nu-mi aparține, sunt doar păstrătoarea ei. O pun încet, delicat, între file de carte. Aș dori sa răsară fluturi din viermii grași și albinotici de mătase. Ați văzut așa ceva? Ați crescut viermi de mătase vreodată?  Sunt niște omizi mari și grosolane, chele, care se târăsc pe frunze pergamentoase, verde întunecos. Le devorează lent, în hărți de neștiute comori, cu o caligrafie lină. Trosnesc frunzele ronțăite. Așa cum trosnesc poveștile prea îndelung povestite. Dar răsare fuiorul de mătase din viermii grași. Să-l depănăm:

"Stau la stop. E gri. E șobolăniu-ud. E morbid-plicticos. Nu suport nicio muzică la radio. Postul a rămas răpus pe muzică clasică. Pe ceva cultural. Mi s-a spus demult  că trebuie sa fiu mai deșteaptă și cultă în cap. Dar nu pot asculta nici veselie, nici romantism, nici realitate nouă, impertinentă în hybrisul politic, frustă. Din actualitate. Nu pot. Nu acum. Mi-e greață de coerent."Voi fi bine", urlă tot universul motivațional în scărițele și nicovalele urechilor mele. Mă doare mâna. Stau iar în coloană la stop. Banalitate tăiată cu ață. Mașina miroase a parfum de firmă prea-cunoscută și a fum. Nu pot suporta odorizantul chimic de interior. Refuz și acuz. De mult îmi folosesc butelca de parfum personal. Pentru toate interioarele.Totul miroase a mine și a fum. Mă uit cum ninge subțire, în sus. Antigravitațional. Improbabil. O frumusețe schizoidă. Pentru că e vânt. Ce mișto că ninge în sus. Bizar ca tot ce mi se arată în ultima vreme dinspre exterior. Bat un tact tâmpit cu mâna de pe volan. La radioul cultural e un Debussy pe care nu-l înțeleg. Sunt masiv incultă. E vreun...ceva la dupa-amiaza cuiva. Mie nu-mi place dupa-amiaza asta. Deși de obicei după-amiaza este timpul meu. Că m-am născut târziu. Și noaptea mi-e soră geamănă. Încep ziua la prânz și o revărs în noapte. Sunt o fiică a umbrei. Acum mi-e frig, nu vreau căldură în scaun, nu vreau nici să-mi mișc picioarele ritmic peste pedale. Mă cocârjez  o clipă sub "trebuie". Mi-e greață de tot prezentul tributar lui "trebuie" și lui "acum". Și agendei. Mă doare mâna stangă și-mi dau seama că mi-a alunecat bandajul...Și se vad iar, rușinos și tendențios, capetele despletite ale cicatricelor viorii. Nu, nu e posibil. Nu e voie. Bandajul e sub o fundă de mătase ivoire, vintage...da, da, luată din coada străbunicii postume, din cutia de argint cu peceți! Aberez. Da, da, s-o credeți voi, de facto, din fundă de la un cadou de Crăciun trist  și dedicat  altora, cu bomboane.  Mda, mă doare, mă înțeapă, dar am pus peste încheietură brățara cea mai prețioasă din sipetul de zorzoane regale. E o brățară mare, un filigran de aur roz. Și grea ca o pafta romană. Nu știu de unde a apărut? Adică știu. De la unchiu-meu, colectionar și samsar de povești și peșcheșuri interbelice.

Nu mai contează, e frumoasă și opulent de mare. Nu am mai purtat-o de la 18 ani, de la banchet. Îmi tremură pe mâna rănită în tactul pianului de la radio. Mă enervez. Mai avansez un semafor. Un BMW sidefiu îmi taie, normal-ubicuu, calea.

Vizualizez șoferii de BMW. Sunt ca niște comandanți de Titanice cu ADHD. Sau de mașini de curse carbonoizate rotund, după flăcări. Încă un semafor. Mă amuz scurt cu o frână nervoasă. Nu-mi iese satisfacția. Fumez iar și obraznic, pe fereastră. Îmi tremură tare țigara între unghiile semipermanente. Mă ustură bandajul de sub brățară. M-aș scărpina, dar mă vindec  bine, prea bine. Strâng funda, aranjez brățara. Am ochelarii de soare supradimensionați bine lipiți de cap și părul întins cu placa. Îmi țugui a bot buzele perfect  conturate. Râd la gluma de selfie pe sub mască. Nu ar pricepe-o nimeni din cotidian. Nimeni, într-o lume plină de oameni cu fețe de carte (cartea fețelor, face-cartea). Ochii, în fapt, înroșiti și injectați, pupile dilatate de la alcool, părul pe care am încercat să-l smulg, sau mi l-am îndesat în gură ca să nu urlu, creț și îngălat, buzele mușcate  cu sânge la comisuri, dâre lungi de lacrimi scurse negru. Când ai plecat. O imagine grotească a unei mirese cu pomeții înalți, schimonosiți în masca mortuară a tragediei. Tu ai plecat.

Stop it! Nu se plânge.  Este so passe. Oglinda! Ceasul! Am timp. Pedalăm un pic. Iar stop. Nuuuuuu, nu doar atât! Nu e nimic. Iar ne-am oprit. E un bulevard-șuvoi, dintr-un segment central al metropolei. Reality bites. Adânc. Mă doare mâna. Nu mai contează. E bine legată cu funda untie și brățara art-nouveau de 24 de karate, de unde naiba o fi gasit-o smugglerul de unchiu-meu, colecționarul de oase aristocrate??? Cum, pana mea, să te duci cu așa o cătușă la majoratul-banchet? Detalii dintr-o adolescență îndepărtată și ciudată. Știu acum că provin dintr-o familie de corsari.

În fața mea e un Audi100 obosit. Mai există. Incă rulează. Ha, ha, ricanez. Lux decrepit. Mă trezesc, cumva, pentru că nu-mi doresc o tamponare ușoară. Și nici careva să observe de ce o damă cu părul întins perfect, stă cu ochelarii de ochi de libelulă negri, bine lipiți de mutră, când ninge în cele mai adânci nuanțe de cenușiu. Deci...Audi-ul  face orgă de stopuri roșii. Îmi ascut conform botul rujat-mat. Cu cizma de antilopă grena pe frână și tocul de 12, regulamenar, în dedesubtul de cauciuc al preșului. C...at, pardon! Ce, pana mea, fac  ăștia din față? El o ia cu totul. O îmbrățișează. Frate, la propriu!  Parcă stopul ăsta este ultima frontiera din vis și din...orice film romantic, sf, dramă, psihologic. Tarkovsky, Solaris. Nu văd prin ochelari decât contururile lor de umbre japoneze împletite. Nu știu cum sunt  ei. Doar îmbrățișarea de sfârșit de lume, înainte de catastrofa nucleară. Urlă claxoanele în spate. Nu mai aud bine, totul trece ca prin izolație de polistiren în urechile mele. Îmbrățișarea la semafor. Patognomonică începutului de iubire. Anterioritatea. Anticiparea frisonantă a primului sex flămând. A fost odată. Debussy-ul neurastenic, Dumnezeu să-l ierte! Ce tineri eram, iubitule? Îți mai aduci tu aminte? Tu sigur nu. Abia că eu. Cum stăteam  pe scaunul din dreapta. Nu, nu stăteam. Trăiam. Eram vie. Eram acolo cu tine, leoaică tânără, Iubirea, zise poetul. La fiecare stop de pe Calea Victoriei. Mă descopereai, mă adulmecai, mă gustai. Ma demantelai cu buzele, cu limba, cu mâinile, uitai schimbătorul de viteze, era doar un nebun de șah în calea noastră lactee. Mă deconstruiai din ambalajul cuminte organizat, mă răvășeai...Până la următorul stop. Ce mult așteptam secundele opririlor topite furibund în minute. Eram răstignită la pedalele mașinii tale, înaintea altui roșu.

Top 10 sărutări dintr-o viață de regină de cupă. Alea de pe Victoriei. La stopuri.

Mă trezesc în fine. Se mișcă șuvoiul și urlă absurd haosul comunului. Șoferul din fața mea a uitat să-și mai pupe domnița, am uitat și eu de tine. Și tu de mine. Sărutul de semafor: impertinent, indecent, viu, necongruent.

Mă doare rău mâna rănită cu cicatricile viorii. Îmi curge sânge în gura. Doar pe interior. Retrograd. În suflet. Nu se vede sau aude. Desenul buzelor este intact. Ochii au pavăza de ochelari negri. Orbi. Sprâncenele sunt tatuate semipermanent. Dermatograful este waterproof. Accelerez. Se pierde și Audi-ul cu pupături. În ceața groasă și fumurie din fața mea se aprind felinarele. Gata, am ajuns la destinație. Parchez cu gesturi ferme și robotice. Îmi strâng împrejur paltonul de cașmir. Apar la timp. Și isoscelă. De la 2000 de leghe de amintire, cu două șuvițe înghețate indecis pe obraji și o mână pavoazată într-o brățară brodată prețios, pe o încheietură vineție. Secretele stau mai bine întotdeauna nespuse. Cel mai prețios sărut. Este încă al tau. Fie-ți amintirea ușoară. Știi că noi nu plângem. Nevroticul Debussy...E de vină!"