Am ascultat glasul vântului de toamnă şi pentru că îmi plăcea cum şoptea, am încercat să mi-l închipui.
Era tânăr şi bătrân, înalt cu păru-i de frunze, colorat în toată gama de galben şi roşu, cu ochii precum cerul înnorat, iar trupu-i tânăr acoperit de o mantie aurie, roşie si violet.
Tânărul acesta bătrân îmi vorbea cu şoaptele lui puternice despre iarna care va să vie, despre prietenii lui, copacii, care vor avea sinistre înfâţişări în noapte, cu braţele lor goale şi negre, înălţate spre cer, vor părea urâţi şi gârboviţi.
Singur, bradul, prietenul celuilalt vânt de iarnă va fi mândru, cu fruntea sus urându-i bun venit iernii şi mirelui ei, crivăţul.
Pentru că îmi spunea vântul: iarna e o fecioară, care îşi aşteaptă mirele, fulgii sunt din pletele-zestre, şi când se întâmplă să plouă, ea plânge pentru că el, rău, ca toţi băieţii o necăjeşte şi ea-plânge.
Povestea se repetă de sute de ani, pentru că el e mereu în luptă cu balaurii şi zmeii, iar atunci când trebuie să fie nuntă, el e tot plecat, e dus-departe, departe, tare departe.
Spunându-mi acestea, vântul de toamnă îşi strânge mantia de frunze şi brumă plecând înaintea logodnicei lui, ca să meargă mână-n mână la nunta iernii, ca oaspeţi de onoare ce erau.
Iar eu am rămas, gândindu-mă la şoaptele vântului şi murmurând “la revedere” vântului de toamnă, care m-a întristat cu povestea iernii.
Pe strada iernii a venit Soarele, dar pe a mea când va să vie? Întârzie. Pe unde rătăceşte oare?
Voi pleca, agale, şi nu voi mai reveni niciodată.