De câte ori a venit septembrie, sufletul mi s-a strâns puțin ca marginea unei frunze verzi, încă verzi.

Este septembrie doar, un singur fior de dimineață sau de seară. Între ele ziua se așterne caldă, mincinoasă, încă de vară. Rochiile mi-au rămas fluide în mătasea lor curgătoare. Am luat un șal de cașmir că să-mi înconjure umerii înfiorați. Nu mai vreau să mi se facă frig și frică. Caut bucuria toamnei. Cu noi începuturi în ea. Drumuri noi, le aștept să le îmbrac în aramă foșnitoare. Vreau să le călătoresc și să le învăț ușor, să le miros, să le inspir cu toate simțurile. Vreau să mă bucur de răcoarea și claritatea dimineții de toamnă, de cel mai albastru cer azuriu. Apoi de amurguri intense, roșii. De miros de frunze arse. De noul meu parfum mineral și metalic care îmi înfioară pielea la încheieturile calde. 

Când El mi-a mușcat și sorbit buzele ultima oară, pe pragul toamnei, mi-a promis că o să mă țină de mână. Că o să mă apere de frig cu căldura trupului său incandescent. Apoi mi-a amuțit protestul într-o sărutare adâncă și clară. Drum nou. Împreună. 

Drum nou plin de miracole. Asta îmi doresc, să am puterea să le văd, să le simt, să le colorez în arămiu și ambra.

Să am curaj să ascult toamnă și s-o scriu într-un cântec vesel, fără melancolie și fără scrum.