Cortina s-a deschis cu scârțîit și miros de praf. Material gros, tivit cu auriu, cu iz de timp învechit. Doar  faldurile mai valsau un dans decrepit. Scaunul grena de catifea, obosit  și el în ani, se lăsase mult pe spate și mă imbratișa cu miros de naftalină când m-am trântit pe el. Un actor iși făcu apariția discret pe scenă, în lumina unui singur reflector. Stătea drept, impunător, era înalt, sobru. Și recita în șoaptă niște versuri necunoscute mie. Vocea în tremolo, trupul nervos i se legăna cu trăirea emoționată. "Până aici e bine", semăna cu o statuie greacă din care vibrau sunete. Exact ce-mi trebuia ca să mă relaxeze după o zi încrâncenată la birou. Atunci când tăcea, în acoladele largi ale monologului, se auzea respirația spectatorului de lângă mine. Întârziasem pe drum groaznic, cu aglomerația de la rush hour-ul bucureștean. Alergasem, cu tot cu tocuri, să reușesc să ajung la piesă. Intrasem în repezeală, prin întuneric, și mă așezasem pe singurul loc liber, după gonguri. De pe scenă se auzeau acum pași, sunete, foșnete, decoruri în mișcare și personaje dansante. Nu știu de ce, dar nu reușeam să mă concetrez deloc. Prea multă oboseală?!

Deodată și vecinul din dreapta mea începuse să se foiască. Enervant. Lumina de pe scenă îi cădea pe jumătatea obrazului. Un  domn înalt, prezentabil. Eram nervoasă și neatentă.  Îmi zâmbi misterios, condescendent. Deodată atenția îmi era concentrată pe personajul de lângă mine. Imaginația îmi dezvăluia un om, fără legătură cu cel  de pe scenă, care însă, trăia piesa proprie. Se vedea clar că nici el nu se putea aduna. Ochii îi alunecau către  pantofii mei de lac sau într-un punct de peste cortină. Ce film i s-o fi derulând pe sub tâmple? Lângă el, o domnișoară cu părul impecabil drept, strâns într-o coadă bine studiată, cu trăsături caligrafiate, buze voluptos botoxate și nas subțire, fără deviație de sept. Clar, nu o frumusețe, dar cu un șarm aparte. Mirosul parfumurilor lor se amestecau și-mi provocau amețitor oboseala.

 Lumina scenei, acum albastră,  se proiectă  din  nou pe chipul vecinului  meu. Am încremenit de emoție. Atunci și acolo! Stop-cadru! Brusc, toate amintirile copilăriei îndepartate mă copleșiră. Era chiar colegul meu de bancă din școala generală. Grisonat, acvilin, distins, dar el...Din ultimii doi ani de generală. Doamne, cât îmi tremurase inima când intra în clasă. “Oare, să ii spun la pauză că am fost colegi? Să îl strig pe nume? Dacă nu mă recunoaște?” Amintirile mici mă năpădiră în caleidoscop.  Ora de sport, ziua în care imi adusese  prima oară mingea de volei și imi zâmbise așa,...ștrengărește cu luminițe în ochi…Ora de matematică când îmi arătase  în fugă exercițiile înainte să mă asculte, pauza dintre ore când împărțise cu mine mancarea de pachețel, 1 Martie în care imi adusese un mărțișor de hârtie pictat chiar de el (îl păstrasem în sertarul biroului ani de zile), seara în care mă condusese înaînte să schimbe școala pentru una cu liceu... Până în scara blocului mă ținuse prima oară de mână; serile în care mă sunase pe telefonul fix ca să discutăm temele împreună…Visasem atunci că va veni o zi în care îi voi spune curajoasă tot ce simt pentru el. Eram îndrăgostită pueril, dar pentru prima oară! Cu toată puterea și lumina sentimentului autentic și vulnerabil! Lucrurile se derulaseră prea repede. Se mutase la altă școală pentru profilul real. Intrarea noastră la licee diferite, precum și mutarea în cartiere îndepărtate, ne-au transformat în străini perfecți. Dar  astazi, la teatru, după atâția ani, era el. Același el, înalt, acum impunător, sigur de sine și rece. Îi simțeam răsuflarea, îi adulmecam parfumul iubitului viselor și filmelor mele din copilărie. Amintirile mă năpădisera inexorabil. Venea peste mine  iarna în care ne băteam cu bulgări de zăpadă până simțeam gheața ascuțită că intră în piele; când se oferise, totuși, să mă tragă cu sania o stradă întreagă; când am făcut prima oară un om de zăpada împreună și nu găseam morcovi să îi punem nasul, doar crengi și cărbuni, când făceam schimb de mânuși pufoase pentru că ale mele erau prea ude, cand ne lăsam capul pe spate, cât toți fulgii să ne alunece în gură și pe obraji …

Așteptam  acum pauza cu răsuflarea întretăiată. Evitam să mă mai uit către el, îmi pregăteam cuvintele, deși emoțiile retrăirilor se jucau prea delirant în mine. Daca eram în alte condiții, dacă făceam o punte fantastică peste timp, m-aș fi aruncat în brațele lui să îi spun cât mi-a lipsit. Trecuseră prea mulți ani și vieți, iar eu, acum, aici, tremuram în fața marii căderi în recunoaștere. Nu m-am mai putut concentra  la nimic din piesa prea recomandată de critică. Pentru mine spectacolul se încheiase, iar singura dorință  era să bată odata gongul destinului a pauză și să ii spun cine sunt.

S-a  întâmplat  cu totul altceva. Pauză. Lumina rece din sală. S-a  ridicat ferm  și pedant și a părăsit  rîndul exact în sensul opus mie. Nu apucase să mă vadă bine, grăbit fiind să urmeze domnișoara caligrafică de lângă el. Am așteptat tremurând actul doi, sperând fremătător că voi avea curajul să articulez. Cortina flutură prea  lent, cu acel miros de naftalină. Cele două scaune vecine erau libere în continuare. Piesa pentru mine nu mai exista. Nu mai cunoșteam  sala, nu mai vedeam actorii, nu mai auzeam nimic. Țineam strâns mânerele scaunului ca să nu mai îmi simt  degetele transpirate de emoția regăsirii neașteptate. A timpuriului. A fetei zglobii care am fost.

Nu am realizat nici când s-a încheiat spectacolul. Priveam doar cele doua locuri libere, din care unul al celui pe care îl iubisem și îl urmasem cu visul, atâția ani, în copilărie. Toată lumea era fericită, încântată de succes, doar eu nu reușeam să aplaud. Să mă ridic. Să mă întorc.

M-am trezit când o doamnă plasatoare, printre  scaune, mă strigă metalic: “Doamna, Doamna, mai ramaneti mult, am vrea sa închidem sala?” I-am făcut complice cu ochiul fetiței de atunci, am luat-o de mână și m-am cufundat în noaptea de iarnă. Cu o altă poveste aninată de gene.