Cum ar fi să fie un început care să te uimească sau contrarieze? Care să demanteleze un colț din cupola lumii tale și să te lase să vezi, iar, cerul cu constelații inexpugnabile? Ai fi pregătit să nu fii pregătit? Să te întrebi: “Vai, ce minunăție mai este asta?” Să fii tu necunoscătorul, nevolnicul, firavul? Mai are cineva curajul sau smerenia surprizei sau a inefabilului?

Atunci, împotriva curentului de petrecăreți exuberanți în rezoluții de început de An Nou, m-am hotărât să merg puţin înapoi. Spre trecut. Ca să pot accepta prezentul, anul, ne-soluțiile, ce-ar mai fi de acceptat și cunoscut, ca să-mi iau avânt, unul proaspăt şi rece.

Şi dintr-o dată, ca într-o poveste, au venit toți la întâlnire, Toți…Ei toți, pe care i-am simțit, cu care poate m-am întâlnit aievea sau mai degrabă în viaţa inimii mele suspendate deasupra cerului, acela pe care îl văd doar cu ochii închiși… M-am bucurat că nu a lipsit nici unul, ca de la o petrecere foarte minuțios organizată.

Războinicul, cu corpul de granit, cu mintea brici ca o lamă nouă, cu seducția cât un palat…Veni, vidi, vici… scris ca un tatuaj pe sufletul meu înlăcrimat și pe bicepsul lui proeminent…Cu el am stat la o cafea, la un restaurant liniștit. Fără luptă. Cu armurile la cuier. Pentru o dată am fost politicoși și blânzi. O stare nouă și specială. Un zâmbet fără dinți la vedere. Fără competiție, concurs, olimpici. Fără războinici și zeițe…Doar doi oameni la taifas. Era obosit. Era, iar, om.

Amantul abisal, Dyonissos, zeul petrecerii și al hedonismului, îmbrățișând viaţa mai mult decât pe iubita lui, mai mult decât pe mine. Cu el am stat la un vin rosu, și aromat, și târziu. Nu-mi mai este frică să vorbesc cu el despre ce iubim amândoi mai mult. Viaţa, caruselul și Bâlciul Deșertăciunilor? Nu mai trebuie să mă frământ dacă va fi vreodată un tată real pentru copiii imaginarului meu înfierbântat de a crea și procrea iubire, dacă nu va împleti cu mai multă plăcere părul altei Bacante brunete, iar nu părul meu blond.

Magicianul…Vaaai, cât l-am așteptat! Cred că în penultima viaţă am trăit ca într-un circ ambulant. A venit târziu și s-a jucat cu toate iluziile trapezistei care am uitat sa fiu. A scos vorbe nespuse și necunoscute din joben și flori răvășitor de înmiresmate dintre buzele strânse. Mi-a arătat constelații seducător de noi. Şi stele căzătoare. Ploaie de stele căzătoare. Câte dorințe să-ţi mai pui? Cu Magicianul aş sta într-un bistro. L-aş invita la un beaujeaulais nouveau şi am asculta Edith Piaf…Parce que je ne regrette rien…

Regele…The king…Sunt atât de sigură că aş putea fi regină, încât discuția noastră este un sfat de seară, cât un regat întreg. I-as șterge oboseala de pe frunte cu o batistă îmbibată în ambrozie și nectar, doar să nu se mai vadă cutele atâtor îngrijorări importante și imediate. Lui i-aş suspenda timpul pentru o oră, doar să-l las să se odihnească la un pahar de șampanie. Regii pregătesc prințișorii să devină prinți. Reginele nasc prințișorii. Regii poate că, încă, iubesc reginele. I-aş căuta o altă tânără regină, regelui meu.

Şi cu toate aceste discuții înțelepte și drepte, și cu toate aceste fictive conversații în catedrale de suflet…S-a făcut foarte târziu. Şi am uitat de bărbatul din vis, de Visător. Pentru că aproape s-a estompat acum. Cel pe care imaginația mea l-a creat în secretul inimii ei. Dar pentru că e trecut de miezul nopții, încă, îl mai pot vedea într-un colţ de oglindă, cu coada ochiului. Oare ce i-aş spune Visătorului, dacă mi-ar veni în întâmpinare? “Iartă-mă! Am trăit fără tine toată viaţa mea. Ţi se pare ciudat că nu te-am recunoscut? Este oare vreun fel de a-ţi spune câtă tandrețe și bucurie îmi aduci? Oare mai sunt Visătoarea cu ochi azurii? Vrei să ne plimbăm în parc și să aflăm? Ce fel de minune ești tu, Visătorule?” Aşa ceva poate i-aş spune, sau nu i-aş mai spune nimic, pentru că ar fi deja în mine, ar fi sufletul meu cu care port cele mai lungi conversații nevorbite. Este ce au pus toate personajele de la Masa Tăcerii Cavalerilor în el: forță, pasiune, entuziasm, înțelepciune…dar și faptul că, încă, mai pot să visez, cu ochii deschiși la lucruri noi și surprinzătoare. Poate că am și eu puţin praf magic rămas pe gene sau pe degete. Poate că sunt puţin Magician sau Muza Post-Modernă. Dar Visătorul, c’est moi!…Şi asta mă bucură!

Gata! Happy New Year!!! Happy New Year!!! Aş vrea să fie un an plin de vise noi. De începuturi frumoase sau de continuări fericite. Pentru toți cei dragi, într-o constelație sau alta.

Sau o călătorie magică, for better or worse. So help me, Life!