Este o seara geroasa de decembrie. Vantul se aude batand cu putere, iar geamurile sunt complet acoperite de gheata. Printr-un ochi facut in tesatura de stelute aciculare din geam, in fiecare seara, copiii privesc catre satul pustiit si plin de zapada. Curtea este aproape blocata, iar vantul rascoleste nametii stransi in aceasta iarna mai grea ca altele si mai apriga. La fiecare scartait de poarta, copiii tresar si fug catre fereastra.Sunt toti elevi in scoala generala, iar pentru ei aceasta perioada de sfarsit de decembrie nu mai reprezinta neaparat o bucurie, ci o asteptare continua. Covrigii se incalzesc pe soba, mamaliga sfaraie pe focul aragazului invechit de timp, iar mama copiilor alearga desculta prin casa tinand strans ligheanul cu rufe proaspat spalate, pregatita de calcat.

Vladut, cel mai mare dintre ei este in clasa a saptea. Este un baiat blond cu ochii verzi, inalt si slab, acum cu pometii inrositi de frigul de afara. Este un copil obosit de atata munca si maturizat mult inainte de vreme. Pentru el copilaria nu mai exista. De cand a plecat tatal lui in Italia, el a preluat locul acestuia in familie. Il scoala mama lui dimineata la cinci sa hraneasca animalele din curtea din spate, sa scoata apa si sa pregateasca focul in casa pentru a incepe pregatirile din ziua respectiva. Vladut mai are doi frati dar el este cel care se simte reponsabil de a avea grija de ceilalti. Stie ca fiecare zi este o lupta pe care trebuie sa o duca cu mare rabdare. Mai stie ca asteptarea este lectia pe care trebuie sa o invete in viata asta. In plus, grijile fiecarei zi sunt mari. Scoala lui si a celor doi frati este la 6 kilometri distanta si el este cel care trebuie sa ii duca si sa isi aduca fratiorii acasa.

Vladut, mereu mirat de numele lui, inscris in certificatul de nastere chiar cu acest diminutiv, este premiant. Invata foarte bine si isi doreste uneori sa ajunga mare si sa poata pleca din acest sat, pe care, desi il iubeste enorm, il vede din ce in ce mai parasit. Cu fiecare an, unul sau mai multi sateni pleaca la munca in afara tarii. In satele din Moldova totul devine din ce in ce mai greu. Casele sunt invechite de timp si de saracie. Fatadele, pe vremuri colorate, sunt imbracate intr-un gri noroios si macinat de timp. Ici colo, mai este cate o casa proaspat vopsita din banii pe care vreo bunica, ramasa in tara, ii gospodareste.

Se considera totusi un copil norocos. El este dintre acei copii a caror mama a ramas in tara alaturi de copiii ei.

Se aude un scartait puternic dinspre poarta.Vladut se uita cu ochii plini de lacrimi spre ulita satului, barbia tremurandu-i de emotie. La poarta era insa o vecina din sat, a carei familie este plecata de peste zece ani. Imparte si ea cozonac printre vecini. Lui Vladut lacrimile ii fac acum nod in barbie. Nu si-a vazut tatal de doi ani. In fiecare an spera cu aceeasi ardoare ca acesta va ajunge de Sarbatori acasa. Insa nici acum nu este tatal lui in prag. Ultima oara cand primise veste de la el, aflase ca va incerca sa ajunga in decembrie. Din pacate nici mama lui Vladut nu a mai avut bani in ultima vreme, iar tatal le trimite din ce in ce mai rar. Baiatul fuge spre cufarul vechi din casa... scoate scrisorile de la tata si le citeste poate a suta oara....  tatal lui are multi ani de cand a plecat acolo, in Italia, dar nu a plecat de dragul unei tari mai calde, a plecat pentru a oferi lui Vladut si familiei o viata noua. In cufarul vechi de la bunica, Vladut pastreaza cateva fotografii cu tatal lui, uzate de anii care au trecut. A trecut si Craciunul asta. O sarbatoare care pentru Vladut s-a transformat demult doar intr-o asteptare. Sperase pana in ultima clipa, ca Mos Craciun sa ii aduca anul aceasta, tatal in vizita. Se inaltase  destul de mult in acesti doi ani si ii era rusine ca tatal lui nu o sa il mai recunoasca. Pantalonii de pe el il strangeau tare la betelie, iar lungimea lor devenise prea scurta o data cu trecerea timpul. Si pantofii il chinuiau in ultimii ani. Nu avusese mama lui bani sa ii cumpere ghete nici anul acesta, dar unul din oamenii satului, cizmar de meserie, ii lipise talpi mai groase, asa ca acum pantofii erau ca noi. Ii punea in fiecare seara langa soba sa se usuce pentru a doua zi.

Deschise cufarul cu pozele ingalbenite de timp. Un miros de mucegai umplea camera de fiecare data cand umbla in cufarul de zestre al mamei. Acolo mama lui Vladut pastra toate amintirile familiei. "Cat de trist", gandea Vladut, "o viata dusa intr-un cufar". Se si gandise ca daca vreodata va reusi sa plece din sat, singurul lucru pe care il va lua va fi cufarul. Acolo era inchisa toata copilaria lui. Rasetele bunicii si a bunicului, acum inlemnite in fotografiile roase de timp si soareci, parintii lui tineri, iile mamei, lucrusoare pe care bunica le crosetase cand traia. Avea cateva fotografii cu tatal lui, din copilarie. Una dintre preferate era aceea in care tatal il tinea pe umeri, iar el culegea un mar din livada. Toata viata avea sa isi aminteasca gustul acelui mar. Un gust dulce amarui care avea sa il insoteasca toata viata.

Tresari brusc cand auzi latratul cainelui din curte. Fugi catre fereastra. Cu cotul puloverului ros curata putin din geamul inghetat. Era din nou o vecina din colt care le adusese niste varza pentru sarmale. Lacrimile incepura iar sa ii curga pe ambii obraji. Realiza cu junghi de durere ca nici anul acesta nu va veni tatal sa ii vada. Se intoarse la teancul de fotografii ingalbenite si incepu sa le stranga in brate puternic, ca si cum ar fi strans pieptul tatalui lui.

Se auzi acum o voce barbateasca in curte. Mama lui fugi desculta la poarta. Un barbat sobru le intinse o scrisoare. Vladut se tinu strans de fusta mamei. Deschisera amandoi scrisoarea febril. Cateva randuri erau insirate de scrisul necizelat al tatalui: “Va iubesc mult si imi este nespus de dor de voi, dar nici anul acesta nu voi putea ajunge. Va trimit cateva daruri...”, se incheie scrisoarea. Vladut arunca pachetul in curte si intra in casa plangand, cu maneca stergandu-si repede lacrimile ca sa nu se sperie cei mici. Va urma inca un an de asteptare...