Vineri. Vineri dimineaţă. Miezul unei veri capricioase. Răcoare înţepător-plăcută. Agale, mă îndrept către birou, urmând traseul clasic, pe jos, pe bulevardul Dacia.
Linişte, nicio maşină, niciun lătrat, nici măcar  vreo sirenă de la spital nu mişca aerul. Mă bucur din plin de aşa atmosferă unică. Sunt privilegiată să fiu prima care vântură undele vaporoase ale aerului pe bulevard. Pâş-pâş ajung la Calea Victoriei; traversez pe roşu, că doar nu e nici ţipenie de maşină, om sau alte mişcătoare matinale pe drum. Pe măsură ce avansam pe traseul meu, brusc, în zare se întrevăd câteva siluete încovoiate ca într-un schizoid dans contemporan. Ce să fie? Mai fac doi/trei paşi, iar siluetele prind contur: două femei şi un bărbat se încolăcesc de parcă formează statuia lui Laocoon. Hmmm!
Cu cât mă apropii mai mult, îmi dau seama că cele trei personaje nu dansează, ci sunt de-a dreptul într-o plină încăierare casnică. Cele două, Xena şi Lara Croft, ţipă, se trag de păr, îşi smulg hainele; iar el, pasiv, le lasă să îşi demonstreze puterea. Pe trotuarul de vis-a vis, gunoierii au parte de un spectacol, gratuit, mai ceva ca la ora 5.
Eu avansez spre ele! Sunt din ce în ce mai aproape; văd încrâncenarea,  simt tensiunea, aud respiraţia. Nicio secundă nu mă gândesc să ocolesc, să traversez sau să mă întorc. Ba dimpotrivă, sunt în dreptul lor, dacă întind o mână aş putea spune că sunt în mijlocul evenimentului.
În toată această încovoiere, Xena se contorsionează mai abitir şi eliberează un nor de pulbere, un praf fin, un spray cu piper! Şi continuă să se lupte, adrenalina creşte, la fel şi nivelul decibelilor; iar eu intru delicat în plină acţiune. Respir! Inhalez!
Mai fac doi paşi şi ies din ghemul piperat şi încerc să îmi văd de drum.
Stop! Stop cadru!
Simt cum mi se taie respiraţia, am jar în gât, ochii îmi sunt injectaţi cu mii de ace. Usturime, lacrimi în ochi şi mintea începe să îmi danseze. Să mă sperii, zic! Cu ochii în foc şi lacrimi, incapabilă să îi deschid, cotrobăi în geantă după ceva care să mă scoată din impas. Imposibil de găsit! Căci în geanta unei femei există de toate, dar niciodată  nu găseşti nimic dacă ai nevoie. Aşadar, încet , mă aşez pe trotuarul blocului Miclescu, îmi acopăr ochii şi îi apăs cu putere. Încerc să nu intru în panică şi aştept să treacă efectul. Respir adânc! Nu văd nimic, simt doar jarul din ochi şi gât; şi mai aud o maşină căreia i se trântesc uşile, un scârţâit de roţi şi hârşâitul măturilor gunoierilor. Liniştea a revenit!
Aşa, semi-leşinată, ar fi fost un moment prielnic să apară El, Prinţul să mă ia în braţe şi să aibă grijă de mine. Să imi maseze fruntea, să imi spele ochii şi să mă poarte pe file dintr-o poveste…V-am zis că îmi dansau minţile în acele momente. Auzi la mine: Prinţ –Salvator! Nu era o poveste, ci foarte realitate!
După vreo 10 minute am început să îmi revin, deja întrezăream detaliile blurate din jurul meu,jarul se mai domolise şi uşor-uşor mă ridic, îmi scutur praful de pe rochie şi reuşesc să ajung la un chioşc pentru o sticlă cu apă şi şerveţele.  Mă spăl pe faţă, mă tamponez cu şerveţele şi aştept liniştită autobuzul, care urma să mă conducă spre ziua normală şi liniştită care se anunţase iniţial, linişte întreruptă de o “bulă în timp/film”.
 La birou, totul a decurs conform rutinei, doar o ameţeala permanentă mi-a vegheat ziua şi câteva întrebări care mi se tot învârteau în minte:
-care o fi fost povestea?
-cum s-o fi sfârşit bătălia celor două amazoane?

-şi, totuşi, de ce nu am trecut pe celălalt trotuar?

Poate aveţi voi nişte variante de răspuns!