Astăzi am întâlnit pe o stradă prăfuită, dintr-o mahala bucureșteană, primul tei înflorit împărătește. Până să-mi ridic fruntea și să-l îmbrățișez cu privirea smerită, m-am îmbătat și amețit de parfumul pe care îl uitasem timp de un an. Apoi am văzut balerinele cu tutu-uri galbene involte, cu volane de stamine delicate ca un goblen auriu. Cu corsete verzui și transparente. Mi-am amintit pe data de ochii lui verzui, cu paiete de soare...De îmbrățișarea parfumată ca teii, din care cu dor m-am desprins aseară. Eu nu pot să simt teii fără să nu mă învăluie o dragoste tandră și blondă ca ei. Nu pot altfel să le văd soarele printre petale. 

 Cand eram micuta tezele erau programate parca inadins o data cu teii in floare. Repetam cu ferestrele deschise, către miresmele de mai. Nu vedeam, doar o închipuiam pe zâna lunii mai, valsând grațioasă printre coroane de frunze sub candelabre de castani roz aprinse pentru bal. 

 Apoi au urmat sesiunile în care șopteam în brațele iubirii feciorelnice, mătănii de cursuri grele și hieroglifice, sistematică și fiziologie, printre sărutări hormonale ca reproducerea florilor cu albinele pufoase și dungate. Fugeam sub tei ca să-mi aștept notele, pe o bancă mică, în umbra clădirii mari de patrimoniu arhitectural.

 A venit o vreme în care am urât teii. Și toată luna mai. Iubeam ca Ofelia despletită deasupra lacului. Mă rugam ca și ea să revină el, să se îmblânzească, să mă lase să îmi descânt luna parfumurilor pe pieptul lui larg. Să-i deschid ferestrele, ale casei  lui și ale sufletului meu, să-i aduc miresmele în iatac. Nu mi-a răspuns. Am plecat. I-am trimis tei din multe capitale regale. Mă urmăreau peste tot, mă cuprindeau ca într-un corset aurit care îmi strângea pieptul și nu mă mai lăsa să respir. Răsuflăm greu și mă sufocam. Visam să mă trezească cu buzele lui roșii senzuale, din catafalcul legat în jerbe de tei, dintre lumânările din ceară de albine, ca la înmormântările prințeselor.

La sfârșitul lunii mai, când toate florile se scuturaseră cu foșnet pe asfalt și închipuiseră deja zborul de aripioare galben-verzui peste semințe...Atunci i-am văzut ultima oară privirea goală și rece, de culoarea unui trunchi uscat. Atunci s-a mai pietrificat ceva în mine. O fosilă antică de floare de tei.

 A trecut un an de doliu violet ca al reginelor scriitoare. Într-o nouă primăvară caldă și aromată am reîntâlnit niște ochi jucăuși și însoriți, pe care-i mai cunoscusem o data, într-o toamnă sprințară. Mi-au readus toți teii la poartă. Mi-au creat o trenă de parfum cu care să mă ascund de funebru și scrum.