Rog pe cei care n-au văzut o operă live, like ever, să stingă televizoarele acum.

Știți, chestia aia care strigă incâlcit de mult, pe o muzică divină nerecunosctă si indisolubilă de rarele ori, dar care implică ceva deschidere și o doză de autocunoaștere a individuației proprii, de cele mai multe ori.

Anyways...ațipisem pe insula mea și în bula mea de izolare metafizică cu după dor de războinici proscriși.

Cu o minimă dorință de o reprezentare din îndelunga așteptare, in Agora pustie.

Salutar, o bună și prea îndelungată prietenă mi-a contrariat  lenea contemplativă. Nu credeam că va fi tocmai cu tragica, Queen of all Dramas, "Lucia di Lamermoor" și visam în culori la Scala di Milano, nu la Opera Romînă, într-o noapte glasată ca o acadea interzisă...

Ca să continuăm interviul, vă rog doar să răspundeți...și să nu ne condamnati,  pe cei care am simțit o lacrimă sărată in colțul stânga sus al unui ochi prea nedeschis unui live performance...

Sunt declarativ sora geamana a Tragediei, a neîmblânzitei Carmen, a Violettei mai ales, în inconturnabilul ei final de curtezană. O ador de la distanță si eroic pe Aida, dar mă intorc la Traviata când iși strigă sufletul in rugăciune "Ama mi, Alfredo". Cunosc si urăsc personal mai multi Al-Frezi Dâmbovțeni. Dar Lucia di..., drama gothica in 3 acte și eroina lui Sir Walter Scott, nu are dreptul la nici o șansă incă din  prolog. Supusă si subdusă cutumelor nobiliare și ale marilor famili, intr-o Cosa Nostra avant la lettre...

Interpretarea de acum, proaspătă, sprințară, aproape voios bine-temperată (proportions gardee), a flamboainatului postmodern Andrei Serban, aduce față in față cântăreți tineri, virtuoși nebuni ai marilor scene, atleți și Cirque du Soleil.

Nu sunt adepta maximă a interpretarilor avangardiste, urăsc pe Violetta mea iubită în fustă scurtă și tocuri ascuțite, dar această Lucia nouă, in camașa de forță a nebuniei pătată cu sânge, m-a mișcat pâna la a sta in picioare intr-o lojă de imprumut furiș. Iar al său partener inmormântând-o cu suicidar cu "O, che l'alma inamorata" mi-a smuls vulnerabilitatea lacrimei la unison cu a unei  săli arhipline de exegeți Donizetti, dar și de corporatiști in căutare de orientare hermeneutica.

Poate ca Lucia, c'est moi...sau poate ca e o lectură minunat de evocatoare a unei corzi in adâncuri afundate in fiecare din noi, oamenii moderni, prosperi si atât de inghețati in carapacea succesului fericit si a fericirii de succes.

Cum ar fi să recunoaștem că am pierdut o dragoste cât o Cale Lactee din propria culpă dolofan de autosuficientă? Cum ar fi să ne condamnăm irevocabil  "guilty as charge" si să ne asumăm prosternați pe o piatră rece, tot eșecul ratării unei intâlniri de poveste? Suntem prea avangardiști pentru asta? Sau prea ne-buni pentru asta?

De ce plângem pe lespedea Luciei, cu smerenie si eu, Adela, si tu CEO la o multinatinaționala din top five?

De ce recunoaștem cu toții, cu atâta precizie matematică, frumusețea pură și dezgolită, făra falsă pudoare manieristă, dar o proslăvim cu toata emoția noastră nedisimulată doar intr-o sală de premieră? Fie că e vorba de acrobație supradimensionată sau de minimalism surrealist?

Poate pentru că autenticitatea transcede armura.

I pray for it.

Later edit:

Traviata de Verdi tot la Opera Națională. La un an distanță, o altă seară glasată și încăpățânată de ianuarie.

O  Violeta așteptată cu tremurul celei care o învățase pe de rost pe Montserrat Caballe, în fiecare bemol al vocii miraculoase. Alte Traviate, filmate de Zeffirelli,  mi-au imbogățit stilul și iubirile defuncete. Căci orice iubire prea repede face combustie spontană in Forever land. Îl iubeam pe cel mai frumos dintre pețitorii mei dintâi. Eram superbă și indragostită de un Făt-Frumos și îndepărtat peste continente.  Îl așteptam ca și când să vina să mă ia, și să se predea. Erau zorile comunicării online. I-am scris de pe faleza inaltă de catedrale împietrite: "Plâng acum, nu vreau să fiu Traviata ta." Mi-a raspuns: "Dar slabă de înger ești tu, femeie". "Ama mi, Alfredo!" a rămas pe altarul fricii mele de zbor și înălțime.

În seara de sâmbătă, cu un rege de mână, am pornit din nou în călătoria curtezanei cea fără de odihnă interstelară. Mai multe rochii cu fast și contrast, mai multe pahare de șampanie aurie, cuibărite în palme încălzite de amoruri înmugurite pentru Brindisi.

Am avut o Violetă tânară și drapată în mătăsuri fluide, cu toată coloratura și forța unui imn al dragostei prea târzii. "E tardo" în rafale triumfale. Candelabre de miere poleite și morți pe neîntregul împlinite.

Mergeți la Operă. Magia există. Trebuie doar s-o vedem și cu inima, subtirată în arta pură. Ceea ce vă doresc și vouă