Bradul meu de Crăciun, de obicei, este împodobit cu de toate: beteală, globuri-globuleţe, lumini-luminiţe şi alte decoraţiuni care mai de care, troienite vârste peste vârste. Mă gândesc să împărtăşesc cu voi povestea unora din ele cum se rostogolesc din cutia cu zorzoane, în-cerc.

Pentru azi, am ales cel mai prăfuit dintre globuri - de sticlă groasă, deja pe jumătate mătuit şi cu agăţătoarea înodată de zeci de ori. Probabil, fiecare nod reprezintă câte un ocol prin povestea lui.

Îmi e tare drag globul ăsta modest și arhaic. Îl agăţ an după an de crenguţa cea mai stufoasă şi parfumată întrucât văd în el sclipirile celei mai frumoase poveşti de dragoste pe care am întâlnit-o vreodată. Ca din filmele de Craciun de celuloid. Nu e povestea mea, însă, din ea, peste vremuri, cumva, am apărut şi eu.

Se făcea că un bunic-străbunic, cu tenul de cafea cu lapte, ochi de peruzea senină şi statura impunătoare, dintr-un orăşel pe mal de fluviu lin, s-a îndrăgostit nebuneşte de o tânără frumos–angelică, cu părul ondulat şi ochii de safire adânci.

S-au cunoscut la un ceai dansant în timpul mişcărilor ritmate de foxtrot. Când muzica s-a domolit, au continuat cu un cadril de grup şi au încheiat seara pe fluidele acorduri ale unui vals. Precum valsul suav, aşa a plutit şi povestea lor de dragoste. Au început să se întâlnească la diverse alte mondenităţi provinciale, şi să îşi crească povestea. Azi - o atingere pe mânușă, mâine - o şoaptă şi poimâine un curcubeu peste viitor se înfiripa. Nimic nu prevestea altceva decât soare şi adieri blânde de vânt de vară.

A venit toamna urâtă, rece şi ploioasă. Dar, ce conta! Nu avea loc în povestea lor, nimic altceva în afară de ei doi cu degetele împletite. De acum, iarna bate la geam; însă la fel de crunt Războiul! Au sperat cu rugăciune fierbinte, până în ultimul ceas, că nu le va stinge curcubeul, dar chemarea de înrolare tot a sosit! La fel şi disperarea crâncenă a inimilor îndrăgostite. Ochii în lacrimi de înghețate, sufletul greu şi trupul tremurînd.

Ce avea să se întâmple cu ei? Şi cu tot ce au pecetluit în jurăminte? Şi cu toţi şi toate? Unde era Speranţa din cutia Pandorei?

În grădina casei lui erau plantaţi pomi pentru fructe zemoase și aurii, un cais îşi legăna crengile în geamul bucătăriei de vară. O crenguţă şugubeaţă, îngheţată de frigul viforos şi-a făcut loc pe geam să se încălzească. Pentru că îi plăcea căldura şi parfumul de mâncăruri de tihnă, zilnic, timp de o săptămână, crenguţa s-a răsfăţat în aburii bucătăriei; şi apoi a înflorit. Era singura crenguţă, în decembrie, înflorită! Vă daţi seama ce miracol?!!!

Când bunicul-străbunic a văzut minunea iernii, a rupt crenguţa şi într-un suflet, prin troiene, a traversat oraşul până la iubita lui.

“Uite, crenguţa asta este ca amorul nostru. Fiecare petală de pergament e un cuvânt de dragoste ce ni l-am împărtăşit! Fiecare boboc de floare este ceea ce va să vie pentru noi! Când ultima petală va cădea, eu ma voi întoarce acasă! Vrei să fii soţia mea?”

Şi când ultima petală s-a desprins de pe crengută, şi când ultimul boboc s-a ofilit….. vă las pe voi să îmi spuneţi ce s-a împlinit!

Strănepoata Curcubeului de Decembre a consemnat cu plecăciune.

xoxo,

Sia

 

La cât mai multe povești împlinite!