Dragă Prietene,
Proiectul meu s-a prelungit fără de rost peste o perioadă ticsită de sărbători modernizate şi extensii de weekend leneşe, dodoloaţe, sub cerul de cristal  aurit al primăverii bucureştene. Totul a izbucnit în floare pe aici, prin metropola infinitelor posibilităţi: magnoliile, corcoduşii şi merii sălbatici, la colţ de stradă, trandafirii japonezi şi inadecvaţi, forsiţiile incandescente, păpădiile din marea de verde proaspată ca de o singură dată pe an, pe aleile pururi nepieptănate ale parcurilor. Sunt fericită în felul meu contemplativ, pentru că pot respira culorile brute şi crude în marea de arbitrar a lunii aprilie. Pot să nu mă mai zgribulesc cu fragilitatea mea nevrotică. Pot să ies din subteran şi să sfidez metroul subpămâtean, cârtiţa bicisnică a asfaltului, să umplu kilometrii cu paşii mersului pe jos între marile bulevarde ale micului Paris.
Opreşte-mă. De fapt perpetuu tânjesc şi visez primăvara noastră de acasă. Mă cunoşti timidă, sălbatică şi agorafoba marilor oraşe prea despletite.
Până să revin la noi, până să deprim...te ascult, ca de obicei, în înţelepciunea ta, severă, de Daniil Sihastrul. M-ai trimis la sport şi mişcare. Pe lângă plimbările lungi mi s-a ivit înotul, bălăceala la soare, hidromasajul de răsfăţ hedonist. Asta a decis D. Aşa e D. Ea nu ştie să păşească în locuri comune şi nu adastă vreodată în afara zonelor exclusiviste şi concentrice ale vieţii elitelor din istorie până în prezent. Dar, uneori, pentru sufletul meu dezrădăcinat din coconul rutinelor de oraș și planetă mică, pavăza inconturnabilă a exclusivismului ei este...providenţială.
Cred că m-ai mai auzit povestind despre D., îţi amintesc  cum mi-ai ironizat tăios cu sarcasmu-ţi bitter-sweet harmony, pentr admiraţia cam tontuţă şi prostuţă faţă de această femeie, nu fată, regină, nu prinţesă, prietenă, nu soră, mai mult curtezană decât noră. D. e modernă, dar și clasică, e răsfăţată şi generoasă, e neîndoios frumoasă şi peste măsură de impertinent-curajoasă. Ţi-am povestit, nu-i aşa, că pe nimeni alta nu am mai văzut să poarte cu atâta siguranţă stilistică şi dezinvoltă, părul roşu-înflăcărat ce-i este semnătură. D. nu e numai rimă vioaie, D. are şi adâncimi şi tristeţi, se uită pe sine într-o căsnicie lungă şi rămasă într-o dungă, pentru că nu ştie să trăiască altcumva într-o lume ca a sa.
Am ajuns ca de obicei târziu (semnătura mea confuz-dezarticulată) şi am ieşit direct pe deck-ul înecat de soare, de lemn viu, în buza bulbucilor torenţiali ai jacuzzi-ului exterior. La început, nu mi-am recunoscut prietena şi muza iconică şi ţanţoşă în aceea care doar aducea cu ea, venindu-mi, nerăbdătoare, în întâmpinare. Doar ochelarii de soare mari, afectaţi de o semnătură de designer celebru, mi-au coborît-o din amintiri pe bucureşteana favorită, sofisticată în snobismul elitist al siguranţei de clasă şi venituri. D. purta acum un costum de baie sobru până la austeritate sportivă, era necaligrafiată de machiaj, cu nasul în vânt şi discret pârlit de soare. Trupul elastic şi vioi, desculţ, agitat, căpătase o agilitate jucăuşă şi tinerească, pe care gesturile studiate şi largi ale celeilatei D, de pisică aristocrată leneşă, nu le-ar fi încăput niciodată. Eram confuză spre obtuză, şi peste toate noutăţile astea provocatoare, D. zâmbea, ba chiar râdea la mine cu o căldură şi o bucurie de revedere neaşteptate şi nesperate.
Poveştile s-au rostogolit, însă, firesc pe prosoapele pufoase ale piscinei de cinci stele arogante, în braţele doldora de răsfăţ ale luxului previzibil. D. mă aştepta şi acomoda ca să-mi spună, ca să se spună. Întotdeauna mi-a plăcut să-i oglindesc frumuseţea şi narcisismul bine temperat şi vag manierist, dar de data asta mi-am păstrat autonomia reacţională într-o mirare periculos crescătoare...Prietene, am rămas atunci şi acolo fără o prietenă veche, ca în acelaşi timp să-mi descopăr cu uimire, neanticipată,...una nouă, ca apa unui izvoraş nenumit încă, şi abia slobozit dintr-o stâncă.
D. se demantelase din vastele apartamente ale marilor familii fanariot-descălecătoare şi ex-domnitoare. Halucinant de brusc curmase lanţul singurătăţii în doi, matematic predictibile, până la sfârşitul pământului as I knew it. D. nu mai locuia sub cupola centrului vechi metropolitan, avea un apartament mic, strălucitor de însorit, fără trecut sau istorie, într-o periferie tinerească şi studenţească. De mobila puţină şi uşoară se fălea copilăreşte, cu descoperirea, recentă, a minimalismului de design interior. Tot discursul ei sprinţar şi uşor agitat, cu fuga de idei şi paranteze neaşteptate, mi-era cu desăvârşire necunoscut, dar mă incita ca orice mister nou şi proaspăt de dezlegat şi legănat. De unde apăruse intempestivul, de unde erupsese în cioburi îndelung pecetluitul secret al disperării lui D? Disperarea de a evada din ea însăşi,  de a alerga înapoi către trecutul îndepărtat şi nefabricat al autenticităţii timide?
- Omleta din ouă de prepeliţă, a şoptit, la un moment dat, când părea că dormitează, extenuată de atâta povestit despre nou, eliberare, independenţă şi rejuvenare.
Părul roşu, avea acum o notă de Tiţian topit de aburi, bulbuci şi soare. Îmi intrase apa prea intens clorurată în urechi, am crezut că nu aud bine şi că e doar o anatemă către colacii abdomenului propriu vinovat. Dar de unde până unde, ciudăţenii atât de rarefiate în omlete îndesat capsulate?!
- Cu un ceai tare din mentă crescută în grădina bunicii Lui, şoapta a devenit spovedanie blândă şi întreţesută cu smerenie.
- Ştii ce bine miroase? Mai ales dacă mai adaugă şi câteva bucăţele de salam de Sibiu, mmmhh, ştii că îmi plăcea mult când eram mică şi stăteam la cozi ca şi când??, m-a întrebat cu un zâmbet de poftă copilărească aşa de sinceră încât mi s-a făcut, brusc, foame vizualizând cubuleţele sângerii, tăiate în ciulamaua aurie şi pufoasă a ouălelor bătute spumă.
- Mie nu mi-a gătit nimeni niciodată, nu ştiam că este aşa de...simplu.
Nu ştim dacă nu cumva pun halucinogene în apa piscinei de cinci stele. Pentru că, brusc, am uitat să număr kilocaloriile.
A fost o zi frumoasă, de primăvară recrudescentă.
Este posibil, poveştile sunt, Prietene. Suntem acasă. E bunuţ şi cald. E Simplu. Doar să mai credem. Nu mă mai contrazice. Toţi avem nevoie de un Vis ca să trăim senin Realitatea.