Mama mea nu a fost niciodată „mămică”. Eu am fost „mămica” unei mame cu nume scurt de diminutiv în joaca dintre două fetițe. Știu sigur că m-a iubit inestimabil de mult și m-a plătit cu viața și cu sănătatea. Prinsă în colivia unei căsnicii impuse de vremuri, construind familii de poveste din materiale puține și austere, supunând cavaleri cvasiinexistenți, în armuri ruginite ca să-i vrăjească/preschimbe în taticigatabunici…era prea ocupată să fie Zâna Albastră și lampa fermecată, Seherezada cu 1001 de povești sau războinica Brava a feminismului modern, de picurat chinezește în urechi de copil cuminte și docil, cu ochi de sticlă topită de Murano. Spunea povești nemuritoare și scurte, terminate hoțește în coadă-de-pește…Erau dulci-amare ca fumul de țigară, sub o rază timpurie de soare. Când mă apuc să scriu despre ea îmi curg lacrimi și rime, indecis ciufulit-nlănțuite. Nu, nu asta vreau să spun, aș vrea să mă mai și adun. Este ușor să alunec cu maică-mea într-un puț, incomensurabil de adânc și să mă trezesc pisică de rasă, iepure, ceas sau Regină de Cupă, ca într-o călătorie a unei Alice în Lumea Etnobotanicelor de nișă…Atunci când scriu chiar și un strop despre maică-mea și poveștile sau benzile ei desenate…toate imaginare și bine temperate. Asta pentru că ea nu a fost niciodată mare, matură, înțeleaptă, serioasă sau ursuză, posacă, bătrână și madamă. A fost mică, copilăroasă, veselă, cochetă, penibilă, isterică, ironică, exaltată și tânără…A fost. Nu am avut vreun decalog de valoare de la vreo bună școală de domnișoare. (Uf, de ce chiar nu mă pot opri din versuit și voi sucomba înainte de povestea mea?) Am fost înzestrată de ursitoare cu ochi mari, albaștri, ca de sticlă transparentă și arar lichidă, mai ales când plouă în lumea păpușilor. Şi pe ei tot maică-mea i-a cerut înainte să plece în somnul anesteziant al cezarienei din care ne-magic am sosit în lume. Mămicile ar fi cerut Zânelor: înțelepciune, istețime, curaj, putere, noroc, comori, magie, baghete și prinți fermecați. Maică-mea-diminutivă, a cerut o fetiță frumoasă, cu ochi albaștri și fictivă. Și, așa, m-a primit, pentru o viață de feerii spontane și certuri hapsâne, pentru rebeliuni încăpățânate și împăcări fulminante. Ochi albaștri în nuanțe cameleonice din tot spectrul albastrului, de la ultraviolet la transparenţă-epitet tâmpă de vițel îndrăgostit de poarta nouă. Maică-mea nu avea timp de febre auto-analitice, era prea-ocupată să fie veselă și tânără cât timpul a curs leneș, apoi bolnavă și pierdută în coșmaruri obositoare, când timpul nu mai avea răbdare. Un singur lucru mi-a spus, înainte să se fi dus: Dacă un voinic iți spune „Ochii tăi sunt ca marea, p-aici ți-e cărarea!”. Dacă ar fi fost vreodată mămică, poate că nu-i mai era așa de frică. Să-mi promită și să zică… Aș fi vrut câteva lucruri elementare cu care să pot să mă prezint sub soare: o păpușă mare-MARE, cu pletele blonde în floare, aș fi vrut să știu să iubesc, să învăț să mă topesc, să nu-mi fie frică că o să îmi pierd aripile și că o să albesc. Aș fi vrut ca cineva să vină să-mi spună, că am ochii ca marea-n furtună. Să pot să cred și să nu cercetez, să ajung la mare și să contez. E târziu, cu cuvintele m-am jucat așa cum maică-mea nu ar fi apreciat. M-ar fi certat că nu sunt serioasă și poate nici măcar foarte frumoasă. Mi-e dor tare de ea. Era un copil mare care încerca să conceapă un adult matur de valoare. Am reușit câtva, până nu a mai fost altcumva. M-am trezit târziu că îmi doresc impertinent ca măcar cineva, acela, unicul, vreodatul, nebănuitul, iubitul, să intuiască marea în ochii mei de prea multe valuri grei. O mare de inocență uitată, într-o copilărie furată.