Cunoașteți acea stare în care dacă nu respiri prin el simți că vei muri de apnee programatică? E doar începutul unei mari dureri. Este întâiul pumn în burtă. Acela primit fără nici un avertisment. Înainte de începutul durerii. Un prim "adio" cu mici explicații. Acelea despre care el consideră că îți vor face  bine și ție. Cu recomandări generoase pentru o viață sănătoasă. Fără pahare de vin băute printre îmbrățișări, mâncare bio, fără ciocolată și alunecări în neantul amețitor a ceea ce părea o iubire fără de sfârșit. 

 Nu, nu a fost sănătos. Nu era sănătos să-mi pierd capul, să-l las să-mi ravașească tot părul și corpul. În boala și sevrajul meu frenetic după iubire, îmi părea că nu doar corpurile ni se împletesc, ci și sufletele. Plecam din cuiburile amorului cu un zâmbet strălucitor și niște ochi care licăreau magic în noapte. Fermecam șoferii de taxi, ciocneam mașinile pe trecerea de pietoni. Eram Femeia Femeilor. Îl așteptăm să-mi spună : "Noapte bună, iubita mea" mă mulțumeam cu asta, de parcă îngerii mi-ar fi ținut cunună. Dormeam și visam tot la noi, apoi din nou croșetam povești până la următoarea întâlnire. Iluzie. Chibrit al fetiței lui Andersen. Așteptam "Bună dimineața, Regina mea" ca pe sclipirea unui alt chibrit.

 Îl cunoșteam de ceva vreme. Întotdeauna avusesem o înclinație către ochii verzi, i-am văzut tot timpul un pic extratereștri, uneori  veneau cu mine în vis, alteori visam lucid că și ai mei sunt un verde de altă nuanța, mai spre turcoaz. Ai lui aveau paiete de soare. Ne-am întâlnit o data. Ne-am atras periculos, apoi ne-am retras. La primul asalt al destinului, ne-am retras. Avea o strălucire ciudată, uneori prea puternică pentru a fi posibilă fără de ochelarii de soare. Era, cum să zic, prea multă culoare. A stat cu mine un pic. Mi-a alinat niște dispariții și niște alunecări în necuprins. Era ludic, avea șosetuțe cu buline. Zâmbea tot timpul, mă mângâia tandru și-mi era foarte bine. A dispărut brusc, după o întâlnire fierbinte de vară, nu a mai venit. Nu era rău, doar inima mea îmi era umplută și sfâșiată din nou. L-am numit Gladiator, l-am considerat o păpușă vie, mult prea frumoasă. Nu credeam că este un bărbat adevărat, ci arhetipul unui zeu pe pământ rar întâlnit și clar, neautentificat. Nu l-am simțit nicio secundă al meu. Eram prea smerită atunci pentru un semizeu.

 După doi ani ne-am întâlnit din nou. El mi-a trimis un trandafir albastru într-un clip, eu lui, un trifoi cu patru foi. Eram într-o stare atât de joasă încât mă bucurăm la orice ilustrată cu flori de câmp, oricât de chicioasa. 

 De atunci pentru mine a început o poveste inefabil și incandescent de frumoasă. Am crezut fiecare întâlnire și fiecare iubire intimă, pasionala și furtunoasă. Părea că mă iubea, în o mie de feluri mă răvășea. Era blând și bun, nu am mai văzut așa mâini netede și tinere, niciodată aceeași pasiune măiastră. Am vrut să fiu totul pentru el, i-am așternut în poartă o frumusețe de covor roșu și pufos. Ne-am împletit amintiri, parfumuri, excursii magice la mare. Soare și nori, muzici de îngeri, povești despre vieți și fiori. Ce de fiori....M-a învățat iar să iubesc. Mi-a adus aminte că încă sunt o femeie adevărată, pasionala și cladă, și tandră, și arătoasă. Ca noi toate, l-aș fi visat într-o cuvertură de matasă, la mine acasă. Am făcut lucruri minunate împreună, m-a condus de mână pînă la Lună. M-a sărutat în somn ca nimenea. De unde era să știu că în străfundul lui încă iubea pe altcineva? Că eram doar un surogat pentru ea? Va rog să-mi spuneți voi dacă reușiți să deslușiți asa ceva? Când va săruta cineva de un milion de ori cu buze de catifea, când inima vă spune că este așa?

 Am fost la mare pe ninsoare, m-a iubit toată noaptea de parcă eram singuri în univers. Ne pierdeam în conace îndepărtate. Pe moșii nerevendicate. Singuri cu noi și cu pasiunile toate șuvoi.

 A durat un an de iubire. Eu așa l-am văzut, așa l-am înțeles și clasat, am fost fericită foarte, foarte adevărat. Când pleca sau plecam, mereu ne scriam cu poze, cu lacrimă, cu dor. Eu doar asta știam. De câte ori îi era greu departe, sau aproape, în brațe îl luam, îl strângeam, mi-l făceam mic la piept  și îl dezmierdăm. Iar el mă săruta. Și în somn și aievea. Avea o piele așa de caldă, niște mâini învățate doar pentru dezmierdat. Un piept tare și de granit fierbinte, de stat și ascultat. Îmi plăcea să-i ascult inima după amor, mi se părea că bate doar pentru mine, un ceas cu inflexiuni de argint și de zbor. Doamne, Ingere, ce frumos era, ce frumoși erau ochii verzi după noaptea cu mine, printre cearceafuri de nea. Cum puteam ghici atunci că nu mă iubea? Ingere, cu ce am fost vinovată și toantă și rea?

 Cu ce am greșit? Pentru ce am plătit?

 Au fost flori de mătase, au fost baldachine de nori, în mii de culori. Am încă amintiri parfumate, în cosițe legate. Am o floare mare de mătase portocalie, culeasă de sub un baldachin de iubire, pusă în părul meu și sărutată că să rămână vie. 

 Apoi a apărut îndoiala. S-a întors în alte vieți paralele. Mi-a promis că toate stelele sunt tot ale mele.  Am devenit rea și bănuitoare. Ca o vrăjitoare rănită. Când nu m-am mai simțit nici prezentă, nici iubită. Am devernit și paranoidă și tâmpită.

 După care, într-o seară de noiembrie, mi-a spus că am ajuns la apus. Că a iubit-o tot timpul pe Ea, că a venit la mine cu sufletul gol pe care nu am reușit să-l umplu înapoi niciodată. M-am îngropat în rușine și tristețe brodată. Cu toate zorzoanele mele. Cu tot praful magic de stele.

 Apoi nimic nu a mai fost la fel. S-a simțit încolțit, ca de o meduză sau o sepie mare, încolăcit.

 Trecuse o vreme. Nimeni nu mai stătea să numere ani. Dar el era la fel, frumos, prea frumos, vesel și fidel. Mă dezbrăca cu nesaț, mă strângea într-un lanț nevăzut de pasiune, iubire, de  trăire. Îmi aducea un parfum fabulos  și multe mandarine. M-am dat de trei ori  cap am înviat. Am început  cred poveștile de noapte  ale copiilor noștri din dublul palat.

   Pînă într-o noapte întunecată și rea. Când nimic nu a mai fost la fel. Cea mai grea.

 Toate ușile mi le-a închis cu lacăte, peste izvoare și cascade de vis. Am apus și eu. Și m-am dus. Spre o tăcere de alt nepătruns. Am greșit mult și eu. Am crezut într-o primăvară eternă și o vară. M-am încălzit la sufletul lui cald și m-am topit că o ceară de albine, parfumată de soc și de bine. Am crescut o colonie de fluturi albaștri. Ca într-o toamnă veșnică, fără de aștrii. I-am trimis pe fiecare lui. L-am sugrumat, iubea pe altcineva. Cu parfumul meu l-am și asfixiat. Toți fluturii atunci s-au înecat. Și poveștile au murit. Într-un vis nepătruns. Pe veci neînțeles și nedefinit.

 A crezut , a ales să creadă răutăți despre mine. Tot ce au spus vrăjitoarele care-i plăceau, care-i șopteau pofticioase  sau vrăjitorii găunoși și răi. Fetița cu chibriturile ei a mai înghețat o data. M-am întors în prezent....Sunt rece și foarte îndepărtată.