Am mai scris eu despre muze, dar cred că am făcut-o într-un mod cât se poate de arogant şi comercial. Nu ţin minte să fi scris vreodată un articol într-o maniera mai directă şi mai personală ca în cazul de faţă.
La un moment dat, nu ştiu prin ce articol, am vorbit despre idealul meu  de femeie şi despre cum văd eu viaţa trăită alături de ea.
M-am trezit pus faţă în faţă cu dorinţa împlinită, şi mai exact, să iubesc şi să-mi fie întors sentimentul de iubire, de femeia pe care o consider Iubita mea, Muza mea. Şi ..ce să vezi, mare stupefacţie! Exprimarea sentimentelor de iubire lasă de dorit şi nu se ridică la nivelul imaginat. Asta mă duce cu  gândul la acea zicală : “Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se întâmple” şi aş adăuga eu, şi nu ştii dacă eşti pregătit să trăieşti în totalitate şi în exterior iubirea. Numai eu ştiu de câte prejudecăţi de masculinitate primitivă m-am lovit şi am aflat că zac în mine şi cum mă pot autosabota dintr-o frică de fericire şi împlinire, dintr-o frică de a nu-mi şifona propria imagine. De unde atâta supraestimare?  Cred că ştiu ce mi-ar răspunde Adler, dar simt că încă nu sunt pregătit să-i accept şi să-i integrez explicaţia.
Ea mi-a dat să gust din ce înseamnă să fii autentic şi să mă trăiesc pe mine cu tot ce sunt, şi m-am îndrăgostit de felul ăsta de a fi. Când mă gândesc acum la această linie directoare de fiinţare, de a fi centrat pe mine şi pe ce simt şi nu doar să răspund la feedback-ul celuilalt, îmi dau seama că în ultimul an m-am îndepărtat foarte mult de mine.
Fiecare dintre noi avem propriile procese pe care le ducem în interiorul nostru şi pe care posibil să nu le lăsăm să se manifeste în exterior. Şi dacă nu lăsăm să se manifeste în exterior, cum naiba să se bucure şi ea de cea ce simt eu? Cum să se simtă valorificată? Cum să o fac parte din mine? Cum să mă pun pe mine viu în interacţiune, în relaţie?
Sunt curios ce pot face cu acest preaplin pe care-l simt în pieptul meu. Să-mi exprim această iubire prin toate modurile cunoscute de mine faţă de femeia vieţii mele, poate fi cel mai nebunesc şi în acelaşi timp cel mai curajos gest pe care-l pot face în acest moment.
Cu uimire, am ajuns la concluzia că eu ca  bărbat nu mă dovedesc a fi curajos făcând lucruri care ţin de lupte, arme, înălţimi, în general acţiuni ce implică riscuri externe, ci recunoscându-mi şi exprimându-mi cele mai sensibile sentimente care pot zace în mine.
Ştiu că este total opus modelului de masculinitate actual, cel pe care îl tot observam în societatea noastră, şi nu-mi pasă.
Cât timp să alerg după validări? Din ce moment începe maturizarea? Şi nu vreau să-l cred pe Jung, când spune că bărbatul copilăreşte până la 40 de ani.


Te iubesc şi te ador, Muza vieţii mele!