Hai să râdem de romantism. Vreți? Este așa de ușor...Genul programului: pamflet. Nu se poartă. Doar regina Maria a fost ultima romantică. Și Anna Karenina, sub tren. Suntem prea moderni. Sau post-moderni. Este ușor: privire bovină, lumânări, trandafiri, ochi urduroși, pete pe rochițe, lumânări de înmormântare, buchete ca jerbele, priviri înfometate și concupiscente. Femeile vor ridica sprânceana și vor ascuți buzele a bosumflare. Bărbații vor deschide o bere cu o mână la prohab. Este apanajul proștilor subduși de clișee. De inimioare. De V day. Suntem regine fecioare. Artemis și toate Vestalele. Uităm de Briseis care a fost sedusă de Ahile. Am prietene îngenuncheate în lacrimi la picioarele unor iubiri cât David al lui Michelangelo, la Uffizzi. Strâng lacrimile ca o preoteasă a Afroditei, într-un potir de marmură la intrarea în catedrală. Dar nu le povestesc. Totul rămâne secret. Țin și frunți de războinici în micile mele mâini. Sunt și prietenă unor băieți cărora le fac ceai de mentă și le promit noi curcubee, fără să știu că ele vor exista. Doar sper. Promit viitor. Cer și mă rog pentru dragoste. Am și eu multe cicatrici. Prea multe, prea roșcate.

 Hai să râdem din nou. Hai să ne punem iar zalele. Să ne sculptăm masca din piatră. Am făcut-o. M-a durut față. M-au durut lacrimile înfiltrate pe dedesubt. Infiltrațiile dor. Ne me quitte pas.

 Am spus totul pe un peron de viață. Și nu mi-e frică să recunosc. Desigur, și eu sunt un profil de fantomă, nu mă cunoașteți. Dar vă jur, iubesc mult marea. Asta e adevărat. Am stat ore să-mi jelesc iubirea moartă, delfinii morți aruncați pe țărm. Am jurat pe pescăruși că voi trăi iar. Am trădat lupoaicele, în lacrimi. Le-am mărturisit că nu pot trăi fără dragoste. Nu vreau un "bed of roses". Vreau doar ochi în ochi. Vreau o mângâiere pe spatele gol, cambrat peste un tors de statuie. Vreau doar un braț în jurul umerilor mei, în ninsoare. Vreau un picnic la marginea șoselei. Vreau să mă primească cu brațe puternice și flămânde. Vreau să văd marea de mână cu cineva cu nările la fel de fremătătoare ca ale mele, în sare și spumă. Vreau să mă încolăcesc peste picioare reci, să le încălzesc, să iau între mâini tâmple reci și să le simt venele pulsând. Vreau să dau viață. Să cos frumos rănile. Să le sărut ca să dispară. Ca o zâna. Și poate și cicatricile mele vor dispărea, vreodată. Hai să râdem de romantism.

 De buchete de flori sofisticate, de lumânări cu ceara topită, de melodii dulcege. De vulnerabilitate. Cine mai este slab? Mai este cineva îndrăgostit? Eu nu mai știu pe nimeni. Pentru că măștile venețiene ne ascund pe toți. A fi sensibil este plicticos. A fi vulnerabil este crimă de laisse majestate.

 Nimeni nu mai știe să citească Sthendal. Cum să te plimbi pe o plajă de iarnă, fără o mână caldă în mâna ta? De ce ai face-o? Este frig. Cum să fugi de lume în orice vizuină, fără un trup cald care să-ți împletească părul în jurul degetelor? Cum să nu iubești un sărut lipit de un mesteacăn? Sau un pahar de șampanie împărțit în doi, dintr-un pocal de plastic? Cum să construiești o iluzie a un/une? Cum să-ți pui descântec de parfum în dosul lobilor urechii nesărutate? Am fost azi în brațele iubitului meu. Am mulțumit unui înger pentru o după-amiază de viscol în brațe calde. Am sărutat ochi și palme. Am ars buzele în sărutări supte și mușcate. Ca și cum mâine nu ar mai fi. Cum se pictează un curcubeu?

 Nu, nu vreau buchete ca niște jerbe impecabil caligrafiate, nu, nu vreau un pat de petale. Sau o cadă de lumânări parfumate, nu, nu vreau un pat de petale. Sau o cadă cu spumă, pentru că m-ar speria și ameți aromele și flăcările. Nu vreau decât un umăr pe care să-mi răspândesc părul ciufulit după dragoste. Vreau să țin în brațe un trup viu și fremătător. Să-l adorm cu poveștile mele, să-l legăn, să-l mângâi și să-i sărut peste pleoape somnul dintre dragostele noastre umede.

 Moi je veux de l'amour. E greu? E ușor?