Îl știu de o zi.

 Mi-a cerut să îi spun dacă voi fi a lui pentru totdeauna!

 I-am spus că în fiecare zi există un totdeauna.

 A reformulat.

 M-a întrebat dacă mâine poate fi ziua lui totdeauna.

 L-am întrebat dacă vrea să fiu mireasa lui pentru o zi.

 Jocul părea mai mult decât real, în niște reguli dictate de veșnicia a două pahare de vin. Roșu sec.

 A zis da.

 Am zis da.

 Ne-am iubit cu încrâncenare în preziua miresei, înfometați, dornici să luăm tot și să nu oferim nimic, cu disperarea a doi oameni oarecare, care vor să nu mai fie.

 Nu am plâns atunci, nu aveam de ce.

 Dacă am râs? Nu știu, nu m-am gândit. Nu am avut timp în veșnicia celor câteva ore.

 Nu m-a ținut în brațe. Deloc. Sau poate doar în veșnicia câtorva minute.

 Am știut că nu poate. 

 Nu am cerșit.

 Nu am plâns nici atunci. Încă nu aveam de ce, nu-i  fusesem încă mireasă.

 Ne-am început ziua albă cerându-i să nu mă caute până seară la 6.

 Aveam emoții pentru mine, pentru el, pentru joc.

 La 2.00 mi-a zis că este la Alma Ata, iar acolo ora respectă regulile jocului. 

 Am râs, mi-a plăcut.

 La 4.00 era într-un alt colț de lume.

 La 6.00 mi-a cerut să vorbească cu mireasa.

 Am vorbit, mi-a plăcut.

 Nu am plâns, nu aveam de ce.

 În casa cu tavane înalte, cu aerul plin de tot sufletul celor care și-au trăit propriile jocuri, mă privea curios și amuzat, mutându-și greutatea proprie de pe un picior pe altul, incurcandu-și propriile-i mâini, cerându-mi să mă fotografieze. Ca un mire.

 Nu au ieșit. Nu aveau cum. Nu și-a dat timp să își facă plăcerea plină.

 Zâmbeam. Mă simțeam femeie și copil, gândeam și trăiam.

 Am umplut și eu cameră cu sufletul meu și rochia, ambele naturale, de mătase, primul chircit și cu început de rouă, a două perfect netedă, ocoperind goliciuni ce se cereau ascunse, pure.

 Nu am plâns, încă nu aveam de ce.

 Ne-am iubit. Repede, goi și reci, fără îndestulare, în goana lui totdeauna, uitând de universul de clipe de atunci.

 Nu m-a ținut în brațe. Nu avea cum. Nu știe.

 Am plecat. L-am lăsat dormind.

 Ce fac acum?

 Plâng. Plâng pentru ieri, astăzi și mâine. Plâng de fericire că sunt eu.

 Că învăț să mă iau singură în brațe, că îmi mângâi cu delicatețe sufletul cu mâinile mele, fără să caut cu dinții încleștați brațe nedornice, să mă las purtată de joc.

 Să simt universul fiecărei clipe în mine și asta o voi face pentru totdeauna mea!