Prin şcoala primară sau liceu, desenam balerine cu picioare neverosimil de lungi. Pe bănci, pe birouri, pe pereţi. Pe pereţii boxei sordide de bloc. Pe poante. Încremenite în poziţia fouette-ului. Cu tutu-ul scurt al lebedei albe sau al celei negre. Tul şi picioare. Figuri schiţate şi vag fericite. Aproximaţii de coafuri sau pomeţi. Ochii mari de Benzi Manga.

Desenam într-o nebunie surrealist amnezică.

Mi-am amintit asta târziu şi psihanalizat. Nici acum nu ştiu să descifrez complet simbolurile. Deşi, încă, mai pictez la vreo ocazie de workshop balerine târzii doar în culori mai vii. Tot pe poante. Ocazional mă mişc ca un şifonier. Am avut proporţii similare unei balerine vreo doi ani buni, într-un vestigiu de viaţă.

Mi-am împrejmuit glezna într-un lănţişor infinitezimal vreo douăzeci de ani, ca să arăt că-i fină ca a unui cal lipițan şi caligrafiată ca a unei curtezane. Acum doar cochetez cu ballet fitnessul şi mişcarea, cu o balerină adevarată şi foarte blândă cu dulapurile Bidermeier. Dar simt o plăcere vioaie şi o rejuvenare demne de un spa de valoare.

 Odată, demult, cineva m-a luat de mânuţă şi m-a dus prima oară la operă, ca pe o prostuţă. Eram mică. Eram pierdută şi lirică. Aveam ochi de păpuşă şi o ultimă, încă, privire ghiduşă. Da, undeva a rămas.

Am uitat totul sub o stâncă neagră de inconştient, într-un vechi castel. Toată viaţa de oarecare amploare. Am visat colorat pe băieţelul cu ochi de antracit lichid, care m-a cerut prin bunica lui la balet, în clasa a doua. Într-un colţ de tâmplă culcată pe povestea "Lebedelor". Am uitat. Lebedele, pe nefericita fantomă Giselle şi pe el. Până când a revenit, ca într-un "După 20 de ani" şi mi-a reamintit. L-am îmbrăţişat, dar la balet nu am mai ajuns împreună. Poate la opere celebre, dar de pe continente despărţite de oceane cu valuri şi spumă.

Încă mă mai duc la balet şi visez la Giselle, desuet.