Un băiețel frumos cu ochi de peruzele și gropițe în obraji, m-a întrebat de ce moare Mica Sirenă. Am ridicat două sprâncene circumflexe cu gândul la Ariel de la Disney, pe care în secret o mai savurez, ca și pe alte desene animate, cu buzele într-o cafea cu lapte. Băiețelul a insistat, prieten vechi de snoave și povești, micul meu nepot-mic-prinț, curiozitatea științifică a sufletelor pure: de ce se face spumă de mare? Curioasă, i-am luat cartea de Anderson din mâini (obligatorie la clasele primare) și mi-am amintit....de ce nu era nici asta o poveste cu un final fericit. I-am explicat, pe scurt, că s-a transformat în spumă de mare și nu a murit.

 "Oamenii insă au un suflet care trăieste mereu după ce trupul s-a făcut tărană; sufletul lor se suie în stelele cele strălucitoare. Așa cum urcăm noi la fața apei și vedem țara oamenilor, așa se urcă ei pană la un tărâm necunoscut și minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodată."  Hans Christian Andersen în "Mica Sirenă".

 

 "E tot timpul în spuma de mare?" nu m-au lăsat să fug și să plâng, ochii de peruzea.

 "Da, da, putem fi tot timpul cu ea!", am îngăimat, pe marginea unui zâmbet fad.

 El doar s-a bucurat. O caută acum tot timpul în mare.

 Am studiat cazul din adâncurile memoriei, atunci când citeam Andersen fără frică. Eram așa de mică, dar înțelegeam mai ușor moartea, sacrificiul, iubirea și credința necondiționată. Este mult mai greu azi. Recitesc cu ochi dilatați. Cum o mică sirenă, prințesa, iubită în viață ei acvatica, se îndrăgostește de un muritor, frumos, naufragiat, ușor de legănat. Îi cântă, îl iubește și doftoricește. Este exact cum noi, post-modernele, îmbrățișăm și alintăm suflete defecte, artefacte inerte, în speranța că nu le vom pierde.

 Doar că și noi, ca și ea, Sirena mea, facem un pact cu o forță a adâncurilor și tenebrelor.

 "Zânele mării n-au suflet muritor și nici nu pot căpăta asemenea suflet dacă nu dobândesc dragostea unui om. Viața lor cea veșnică atârnă de o putere străină."

 Va rog să nu uitați intriga: mică prințesă marină, îndrăgostită, oferă totul forțelor tenebrelor, unei vrăjitoare rele, pentru a avea o șansa cu muritorul prinț, salvat de la înec. Ea va încălca jurăminte și sorți, și păcate. Va deveni om, fără vocea serafică, cu picioare încrustate cu pumnale, în locul cozii sidefii. Va da Nautilul pe viață mundană. Va deveni o necunoscută, o victimă salvată și tolerată de milă, iar Iubitul, Iubitul nu o va mai recunoaște. Va rămâne doar o dansatoare fără voce, străpunsă de durerile  din picioare, fără vocea de înger...Doar ca să fie lângă el. Răzbunarea marelui sacerdot al poveștilor, Andersen, taie precum crivățul. Prințul minunat, arhetipul bărbatului perfect și dorit cu pioșenie, în toate iatacurile noastre, nu o va recunoaște...

 "Dar noi de ce nu avem un suflet muritor? a întrebat zâna. Aș da bucuros sutele de ani pe care le mai am de trăit ca să fiu om măcar o zi și să pot avea și eu parte de viața cerească."

 Doar o zi? Merită risipa, merită riscul pentru o picătură suspendată în cerul sideral?

 Va rog să-mi spuneți care dintre voi nu a îngenunchiat măcar o data în viața de Artemisă curajoasă? Care nu s-a închinat la icoane sau la fotografii puerile, dorindu-l, așteptându-l, incantându-l. Există o transformare și cedare a femeilor pentru ei, cei de pe Marte. 

 Doar ca El, iubitul ei, sau al tuturor, să o vrea, să o recunoască, să o aibă pe vecie, să o mângâie duios pînă la o sută și un alt secol, să-i facă copii cu bucle de aur sau de întuneric, sau să-i facă o căsuță pe un mal de mare, câteva becuri, câteva mese de tavernă, multă dragoste și piele de sare, spre cea mai turcoaz mare.

 "Toți erau fermecați, mai cu seamă prințul, și ea dansa mereu, deși ori de câte ori picioarele ei atingeau pămantul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuțit. Prințul a spus că de-acum înainte ea tot pe langă dânsul are să stea și i-a dat voie să doarmă la ușa lui pe-o saltea de catifea."

 Ohhh, daaa, am dansat cu toatele pe tocuri incredibile, am adaptat cu toatele lumi invizibile, sau machiaje fatale, am adus norii și curcubeul în viață prinților. De fiecare dată când văd o fată ca o trestie priponită în platforme că în atele de bambus...picioarele mă dor în cuțite. Sufletul mă doare în cuțite pentru prietenele mele, dar și pentru mine, zâna care a stat pe o saltea la picioarele unei statui de filosof, rece ca marmura, căruia i-a descântat somnul cu poveștile ei, caruia i-a binecuvântat visele pe rând, sau i-a așternut mese de cenacluri la care nu a fost poftită. Am fost și eu Mică Sirenă, abandonată în ploaia și frigul serii, dar care, cu încheieturile rubinii lichide după abandon,  nu s-a transformat  în spumă de mare. Din sângele meu nu s-a făcut covor roșu la picioarele lui. S-a închegat totul în brățări de poveste, rubinii.

 "Zburăm către țările calde și ducem acolo răcoarea. Imprăstiem în aer mireasma  florilor și aducem mângâiere și înviorare. Și după ce trei sute de ani ne-am străduit să facem tot binele pe care-l putem face, căpătăm un suflet nemuritor și luăm parte la fericirea cea veșnică a oamenilor."

 Asta-i menirea. Nu e alta, Zânelor. Ignorați vrăjitoarea:

 "Știu ce vrei tu, a spus vrăjitoarea mării. E o prostie să vrei asta, dar am să-ți fac pe plac pentru că numai necazuri ai să ai de pe urma lui, domnită frumoasă. Ai să-ți lepezi coada și în locul ei ai să capeți două proptele așa cum au oamenii, pentru că prințul să se indrăgostească de tine și tu să capeți un muritor."

 Noi suntem Zeițe, suntem efigii.  E mare caldă, e mare bună . Așteptați nautilii. Ei au suflete de îngeri.