Nu pot să nu vă încep povestea cu un șirag de platitudini: "viață cusută cu ață" cum ofta bunica, cu ochii ei de culoare nedefinită și topită de lacrimi, după ce plecase bunicul către stele, iubirea și stânca ei de o viață, cu ochii lui verzi "ca niște mistice smaragde"; "înșir-te mărgărite", cum aflam în copilărie că se deapănă basmele,  în perlele sidefii, ale lui Victor Eftimiu, "viața e ca un șirag de mărgele" banalitate abisală de facebook...

 Iubirile mi s-au adunat în culori și în sfere perfecte, pe un lanț de argint, s-au rosogolit din șiraguri, s-au răspândit pe pietre ascuțite de pavaj și s-au spart în cioburi tăioase, sau au rămas prinse în kilimuri catifelate, pînă când le-am putut strânge și înșira din nou pe fir de mătase sau metal prețios.

 Mama mea a fost o regină a mărgeleleor sau a zorzoanelor, s-a exprimat întotdeauna prin ele și prin culori, vii, scânteietoare. A contribuit mult, pentru această frivolă înclinație și domeniul în care a lucrat cu insuflețire și pasiune nedisimulată, artistic și vizual, o viață întreagă.

 Mi-a lăsat coșulețe de pai împletite și bine dosite față de ochii mei critici de soacră și mamă a unei mame rebele. Pline cu mărgele și brățări cu pietre, mai valoroase sau nu, după chef sau nărav, de la scoici vopsite țipător, cumpărate de pe faleză la mare, către prețioase și misterioase colane cu ametiste pietroase și neprelucrate, masive,  montate în argint; de la mărgele japoneze de ceramică, la chihlimbar și agat, potrivite meșteșugit pe fiecare bluză de mătase. 

Bijuteriile de familie, puține și austere, cu filigranuri de aur, din sipetul străbunicii, erau într-o casetă de cristal, mică, ciobită, desfundată la capitonarea de mătase, cu un peisaj venețian antic în capacul cu oglindă mătuita. Nepurtate. Uitate. Cu toate poveștile închise.

 Îmi aduc aminte însă, distinct, de privirea ei dintr-o după-amiază de mai, după o ploaie cu miros de soc și de tei cât tot apartamentul minuscul unde-și ducea singurătatea și izolarea prea multor boli și nevoi...Venisem la o cafea amară, tare, fiartă pe aragaz și băuta dintr-o ceșcuță crăpată de porțelan foiță de orez. Eram, ca și acum, grăbită și posedată frenetic de cotidian și imediat. 

 Ea stătea cu mâinile într-unul din coșulețele de rafie și cernea mărgelușele și globulețele delicate printre degetele deja emaciate. M-am înfuriat pentru că părea lipsită de vlagă sau interes, pentru că nu-și luase pastilele și nici sucul proteic. Ochii îi atârnau în gol, peste un abis de povești doar de ea știute, o visare grea și de nepătruns pentru mine, cea de atunci, eu cea prea nerăbdătoare și agitată în carusel.

 "Ce faci cu astea?", am întrebat-o  autoritar. Disprețuiam gătelile facile și nesemnate de vreun designer simandicos.

 "Uite, mă joc și eu..." , mi-a răspuns blând, tot cu ochii în zare și aceeași privire necuprinsă a neantului care era deja periculos de aproape. Apoi și-a ascuns coșulețul într-un sertar, după ce și-a ales cele mai drăgălașe mărgele de Murano, în nuanțe de turcoaz și fuchsia. Privirea i s-a animat în sfârșit de plăcerea de a mă revedea, iar cafeaua a acoperit mirosul umed care se revarsă din perdele.

 După ce mama a plecat către constelații de alte mărgele sclipitoare, după ce am avut curajul deschiderii sipetelor și dulapurilor scârțâitoare, i-am descoperit micile jucării ca pe o peșteră a lui Alladin transmutată într-un garderob de mare doamnă. Le-am dăruit cu bucurie doar persoanelor calde și bune, și care vor fi știut să le poarte cu mândrie și eternă pomenire la locul ei cu verdeață.

 Mă surprind uneori, într-o bulă de singurătate autoimpusă, cernând printre degete, la rândul meu, culori, zorzoane, mărgele vechi. Le însuflețesc  cu mâinile mele veșnic calde. Și mă pierd în contemplări ale unor alte lumi, mai adânci.

Acum știu că este ca o mantră, ca o descântare de mătănii. Acum ințeleg ce vezi fără să privești către viața activă și agitată, și câtă resemnare și smerenie încape în "mă joc...și eu"

Nu este deloc despre zorzoane, ci despre meditație. Către lumea de dincolo de oglinzile aburite. Sau poate într-o resemnare în fața vieții, cu toate mărgăritarele ei înșirate. Poate că o simt încă acolo, în neantul ei de nepătruns, în care mă așteaptă.

 Mi-e dor de tine. Noapte bună.