Dragostea? Cântată de atâţia poeţi! Dragostea se naşte, renaşte şi se reîntrupează cu, şi în fiecare dintre noi.

Să tot fie secole de când s-au zărit pentru prima dată, într-o seară, târzie, de vară. Ea, zveltă cu rochia portocalie lipită de trup. El, şarmant, uşor aplecat de tristeţile anilor de peste păru-i grizonat.

Aproape nicio vorbă nu îşi spuneau când se întâlneau. Până într-o zi de iarnă, geroasă, în timpul unei vizite în cetatea îngheţată, ce avea să le devină suflet pereche.

O după-amiază întreagă  doar pentru ei şi povestile lor nespuse; minţile dansau în lungi discuţii despre orice. Trăiri, emoţii, sentimente fel de fel. Zâmbete, priviri calde şi simţiri.

"De ce nu aş putea avea şi eu aşa ceva?", Gândea El. "De ce e atât de întristat?", Se tot minuna Ea.

Au revenit la vieţile lor până când primul ghiocel a străpuns zăpada, prima zambilă se topi, trandafirii s-au ofilit şi acordurile de simfonii şi concerte începură să răsune a toamnă. Fiecare, în matca lui călduţă îşi vedea de viaţă. Până când şi ultimele muşcate s-au uscat. Nu s-au mai întâlnit. Nu ca atunci.

Iarna, din nou, pe un portativ de concert, timid, El o invită să împartă o seară împreună, apoi încă una. Au început să se privească îndelung, să îşi studieze gesturi, vorbe şi emotii.  Două suflete îngheţate, anesteziate, amorţite în vieți paralele au regăsit flacăra vieţii au început Dragostea? Cântată de atâţia poeţi! Dragostea se naşte, renaşte şi se reîntrupează cu şi în fiecare dintre noi.

“Love story” cu vi(n)ruşi, fractali, patimă şi pasiune; cu stare binecuvântată de negare, cu panică şi avalanşe repezi de afirmații.

Întâlnire şi revedere între cei doi; la castel, la ceai și cald şi prăjituri, soare prin vitralii şi grădini înmugurite. El, cu ochii de ambră mierie, începu să depene poveşti pe fir de dor, file de caldă iubire şi amestec de cuvinte pasionale. Povestea lor nu se scrie ci se deapănă!

Se iubesc, secole, pe pat de roze în cetatea care, odată, i-a reunit; şi-au legănat iubirea pe ape limpezi sub artificiile stelelor; şi-au promis dragostea pe colina artiştilor impresionişti. Se iubesc valsând cu foşnet de mătase, timpuri îndelungi.

Peste timp, trec secole şi secole de jar şi Valsul îşi încetinşte ritmul până, prins în fire de păianjen, se opreşte! Întâlnirile reale, de acum, devin flori presate. Flori triste, veştejite, ce abia aşteaptă să audă un nou acord cât o sămânţă de pin pentru a renaşte fisura Sylviana a emoţiilor şi pasiunilor de alt-dat.

Cum se iubesc acum? Se mai iubesc?

Transcendență? Interstelar? Sau Laland?

Răspuns dintr-un timp, care nu a mai fost:

"Fiecare fulg de nea, ce acoperă nesfârşite întinderi, reprezintă o clipă de fericire alături de tine. Azurul cerului este oglinda sufletelor noastre reunite. În acest loc, între cer şi pământ, şoaptele iubirii ne vor învălui în sfânta taină ştiută doar de noi doi şi de zeii cetăţii. Pentru totdeauna. Amin!"