Am un obicei prost am mai multe obiceiuri proaste, unul dintre ele fiind să cânt când conduc ca și cum m-aș afla la duelurile de la "Vocea României", adică îmi dau toată silința să acopăr vocea de la radio, oricât ar fi de tare volumul. Ieri îmi măsuram octavele pe "Bed of Roses" (cu geamul coborât că deh, ieri era primăvară, nu ca azi) și, în timp ce îi dădeam lecții lui Jon Bon Jovi, mi-am adus aminte de Adela.

Adela, romantică până peste poate, care, de când o știu, își dorește ca iubitul ei să o aștepte cu un pat plin de petale de trandafiri pe care să o trântească pasional, după ce, eventual, i-a pregătit o cină cu lumină de lumânări și pahare de cristal, pline cu vin chihlimbariu. Se visează îmbrățișată din spate și sărutată pe gât în timp ce mâini mari îi frământă pielea și mătasea cămășii de noapte… Păr ciufulit, ochi strălucind, buze fremătând, palme unite și degete împletite, două trupuri contorsionate în anticiparea unui orgasm multiplu printre petalele roșii de trandafir, presărate în așternuturile care ah! ce povești de amor nebun ar putea ele să spună! Muzică în surdină și trosnet de lemne arse în șemineu, limbi de lumină galbenă și oranj reflectate pe pereți și pe trupuri, gemete de pasiune și vorbe deșucheate, șoptite în golul dintre ureche și păr, piele frământată și fierbinte, hormoni nărăvași care așază un văl pe ochi de nu mai vezi nici chelia, nici cea de-a doua burtă, nici lenjeria nouă de dantelă, nici când copilul pătrunde în dormitor ca să vadă ce-i face tati lui mami de icnește așa.

Adela își trăiește jumătate din viață visând la iubire, vorbind de iubire, analizând iubirea pe toate fețele, până când îmi pierd răbdarea și îi explic eu cum stă, de fapt, treaba cu iubirea.

Trăiam un început de idilă cu un tip romantic (prea), care mă copleșea cu trandafiri roșii scoși din mâneca sacoului, cu invitații la cine în separeuri atât de prost luminate încât mi-era și frică să duc furculița la gură ca nu cumva să nimeresc în ochi. Nu era zi în care să nu-mi descrie visul lui de a sta amândoi într-o cadă plină cu petale de trandafir, înconjurați de lumânări și, cu cât mă străduiam să îi amintesc că nici el, nici eu nu aveam dimensiunile potrivite ca să organizăm cu succes o întâlnire într-o cadă de baie de bloc, cu atât devenea mai ardentă dorința lui de a ne desfăta corpurile printre petale de trandafiri.

Și pentru că deja eram eu însămi îngrijorată de insensibilitatea mea la mesajele lui cu multe inimioare, într-o zi am cedat. Dar vezi că fac duș înainte, nu pregăti baia, îi zic, știind că abia îmi întinsesem părul. Gândește-te la altceva!

M-am parfumat, mi-am pus ciorapii cu o bandă de dantelă care se opreau exact la jumătatea coapsei, pantofii cu toc, o rochie roz antic/nude, niciodată nu am fost capabilă să-i identific nuanța.

Cu părul perfect întins, cum spuneam, cu smokey eyes, cremuită, cu parfum prin locuri care speram să nu rămână neatinse, neinhalate, nesărutate, cu inima bătând tare a îndrăgostită și cu o sticlă de vin în poșetă am împins, la ceas de seară, în ușa castelului.

Prințul meu nu îmi înșelase așteptările, toate luminile erau stinse, însă zeci de lumânări mici pâlpâiau prin toate cotloanele. O săgeată din petale de trandafir în mijlocul holului mă îndruma spre iubirea absolută. Am pășit diafan peste petale și printre lumânări până în fața unei uși închise, o înving apăsând pe clanță, ajung în sufragerie unde o altă săgeată din petale și alte zeci de luminițe jucăușe mă fac să mă întreb oare câte camere are apartamentul. Urmez săgeata din petale, ajung la o altă ușă închisă, vai, câte obstacole în calea iubirii mele! Apăs pe clanță arzând de dor de iubitul aflat dincolo de toate ușile și porțile acelea ferecate și rămân cu clanța în mână. Un băga-mi-aș Ah! îmi scapă din piept și rămân împietrită de neputința-mi, în timp ce prințul se autosesizează de dincolo și-mi deschide. Clanța asta e stricată de când am cumpărat apartamentul; mereu zic s-o repar.

Prințul meu îmi vorbea și mă ducea de mână pe un alt hol presărat cu o altă săgeată din petale, iar eu nici că nu mă întrebam dacă înțelesesem bine când îmi spusese că avea apartamentul de mai bine de 3 ani. Tocurile pantofilor aveau cel puțin 1 cm în plus de petale înfipte ca-n figăruie, deci încă o săgeată dacă mai era după următoarea ușă m-ar fi împiedicat să mai merg, iar prințul meu ar fi trebuit să mă poarte pe bra… Au! Stai! Ce s-a întâmplat? De ce sunt cu picioarele-n sus și cu capul în jos? Prințul îmi ghicise gândul și mă purta pe brațe înainte chiar să-l termin de gândit. Zbang! cu umărul drept într-un perete, zbang! și cu piciorul în altul; nu mai eram doar ușor confuză, ci și vânătă când am trecut de ultima ușă, unde da, era dormitorul.

Wow! Toate lumânările de la Ikea erau pe podea iar pe pat toate petalele tuturor trandafirilor din Kenya și Africa de Sud; când m-a așezat lin cam cum așază piloții de la Olympic avioanele pe pistă la aterizare, ne-am cufundat amândoi într-o mare de roșu și de pasiune din care ne-am mai ridicat peste vreo jumătate de oră. Cred. Sau poate doar îl flatez.

Pe când încă mai respiram grăbit, m-am dat jos din patul de trandafiri ca să-mi recuperez rochia roz antic/nude mototolită pe jos și, amețită de iubire cum eram, doar o jumătate de pas am făcut necontrolat: 2 spre 5 lumânări au căzut și toată ceara s-a scurs pe parchet și pe rochia mea, dându-mi ocazia să-mi scape un nou băga-mi-aș ah!, moment în care s-a aprins lumina de bec din tavan.

Becurile din tavan sunt moartea pasiunii, dom’le. Aveam pe mine doar ciorapii și pantofii cu petale înfipte în tocuri, chestii lipicioase, mucilaginoase, colorate incert prin păr, prin urechișe cine mai știe pe unde. Pe față și pe corp eram pătată cu sevă grena, model camuflaj. Cearșafurile iubirii noastre, albe cu doar jumătate de oră în urmă, erau brăzdate de dungi vineții care păreau că vor învinge și cea mai sofisticată formulă de Vanish. Mirosea a fum de lumânare nestinsă complet și, sensibilă cum mi-s, mă luase așa un astupuș și tușeam violent de săreau petale de trandafir din mine.

A băut singur vinul pe care îl adusesem; eu am plecat în miez de noapte cu tot cu rochia mea roz antic/nude plină de ceară și cu petale agățate de tocurile pantofilor.

După alți câțiva trandafiri roșii lăsați pe pernă dimineața și vreo 46 375 de mesaje cu inimioare, am tras linie și am decis că romantismul nu e pentru mine.

Mai vorbim din când în când, ne mai urăm una, alta, ne mai dăm câte un like pe facebook (niciodată inimioară!). Într-o zi am să-l întreb dacă a reparat clanța.