Când nu iubești. Când ai iubit, când ai un suflet ferfeniță, de nici măcar un covoraș de resturi de flanel nu mai poate face mamae din el. Când stai în picioare și toți judecătorii stau jos. Când ți-e rușine să vorbești și cu prietena cea mai de taină, cu care ai băut o bere fără alcool în săliță de la intrare. Pentru că nu ai vrut să intri și să te așezi. Pentru că nu poți să stai și să vorbești. Cuvintele nu mai intră. ești ca un animal rănit care nu a studiat arta conversației cu primatele superioare.

 Când vrei să dormi. Măcar încolăcită pe covorașul pisicii. Dar nu poți să te odihnești. Când vrei să mori ca și cum universul va muri oricum curând, în jurul tău. Dar nu o să moară. Nu moare nimeni. Nici tu. Nu e voie. Nu plânge. Ai vrea să iubești. Mai vrei să plutești. Ești îngropată și anesteziată în parfumul lui. E bărbătesc, e cald, încă respiră din tine. E complicat și încurcat. Îi asculți pielea din el. Era foarte limpede, moale, mătăsoasă. Pielea sărutată. Ai văzut cum i-au sclipit ochii? Ca două stele întunecate pentru o eclipsă irefutabilă. Ca doi licurici pierduți noaptea, în codrul de mușchi. Toate euglenele își unduiau răvășite flagelii. Peste pupilele alea arzătoare.

 Încerc să mă spăl pe mâini în zăpada ghimpată. Nu se șterge nimic. Insidios. Parfum de adulter. Dintre lună și soare. Nu. Sunt eu și jandarmul meu. Am încercat să evadez. Prin ferestruica celulei m-am volatilizat în clipa dinspre afară. Dar nu iubesc. Jandarmul știe. M-a ferecat în armură, de atunci...

 Nu poți să stai în ploaie plângând. Nimeni nu ar trebui să încerce asta vreodată. E tortură neconsemnată. Toți torționarii ar breveta-o. E cinică și lirică.

 A fost o dată. Ea era foarte frumoasă. Se împodobise cu toate zorzoanele împărăteselor bizantine.  Curgeau acum peste podoabe picăturile înghețate, ca ceara dintr-un candelabru funerar. Poleiul venea de sus, gri, argintiu, negru. El plecase. El condusese spre acasă o mare mașină fumurie-șobolănie. O șalupă. Goală.  Despre nimic. Nu mai ai despre ce vorbi. Ea nu vroia să mai spună nici măcar printre suspine. Orice ceva.

 Fusese prea frumos. Ei fuseseră. Cald. Fierbinte. Pasional. Orbitor. O dată, încă o dată. Parfum. Râs. Plutire. Somn. Un vis interzis. Sărutări mușcate, din voluptate. O vânătaie violacee, pe un umăr rotund și sidefiu. Perdele de pluș argintiu. Își mușca acum singură brațul încovoiat peste lacrimi, deasupra petei în formă de inimioară pulsatilă, amprenta gurii lui. A plecat. Curge polei din cer. Noaptea o transformă lin în stalagmită. Fumul țigării înfruntă obscen grindina albastră. Trufia grăuntelui incandescent, împotrivă parfumului de trupuri încleștate. Nu o iubise pe ea. Doar o visase, poate puțin. Ea îi stătuse în față. Goală. Translucidă. Cu poveștile ei, cu cicatricile sângerânde. Te poți lăsa legănat de o îmbrățișare cusută că monstrul lui Frankenstein, din cicatrici purpurii? 

 Cum ai ajuns acasă? Vrei un ceai? O cadă cu spumă? O doctorie amară ca pelinul ochilor lui? 

 Nu, nu tu. Nu acum. Dar când? Curînd? În fine, canapeaua moale. A fost o data. Fumul deșiră poveștile toate. Și cea nouă. Deși acum e ruptă în două. Ea nu vorbește. Dar va scrie.

 Cine ziceai că ești? O păpușă? O fantomă. O femeie? Alta. Ce ciudat. Revin cuvintele. 

 Se topesc urmele brățărilor de cătușe. Respiră. Poleiul sclipește doar afară, în noapte. Se vede o lună mică, un cercel de zâna. Vibrează telefonul. Gândul lui ca o izbăvire. O înviere. 

 Când nu iubești, dar simți că vei mai iubi. Plouă blând. A speranță.