Să fiu fetiță!

Toate fetițele se visează Ilene Cosânzene, cu păr lung care să coboare din turnul de fildeș până la temelie, astfel incât, prințul, să se cațăre pe părul lor ca pe o frânghie. (Mă rog, numa’ romantic nu sună, dar nu te pui cu visul unei fetițe…)

Toate fetițele se visează purtând șiraguri luungi de mărgele înfășurate în jurul gâtului, de atât de multe ori, încât li se imprimă culoarea lor pe piele, se văd cu mănuși din dantelă delicată, care le ajung până la umerii de copil, se visează plutind din cauza acelui sărut care să le faca să simtă că sunt vii…se visează privite ca nimeni altele, se visează gingase și delicate ca florile din gradinile din desenele animate.

Se visează.

Nu mai sunt de mult fetiță.

Nu am avut nicicând vise de Ileană Cosânzeanaă, de mărgele sau mănusi, de prinți sau săruturi, de nimicuri trecătoare….Am crezut ca pot fi deasupra tuturor acestora și că, oricum, nu le merit.

Insă, am tânjit în secret dupa ele, am sperat să țin în palmă măcar o bobița de mărgea, să o privesc, să mi-o bag în sân, să o mângâi, să știu că este a mea și numai a mea, că nu poate sta pe nici un alt șirag, o bobiță care să îmi umple toate denivelările palmelor, care să îmi mângâie părul, care să îmi umple ochii de bobițe de fericire.

 

Nu un șirag de mărgele, ci doar una.

 Am găsit-o. Am trăit-o. Am ținut-o în palme.

Cum a fost?

L-am simțit pe Dumnezeu trimițându-și cerul  să mă îmbrățișeze, am știut că și-a trimis vântul să-mi mângâie urechile, am simțit ochii lui privindu-mă în suflet, am știut că aceea a fost bobița mea de mărgea.

 

O am în suflet și o voi avea mereu.

Ce aștept?

Nimic. Însa acum știu ca pot să visez și nu-mi mai este frică sa fiu fetiță!

 

La voi cum e?