Îndrăgostire, bibelou de porțelan cu intarsii albastre, potir de porfir translucid, sfânt Graal al inimii întoarse în primăvară înflorată. Fluturi în stomac, cupizi, în asteptări cu mâini și buze umede. 

Tremur pentru că vreau să fiu frumoasă pentru tine, tremur pentru că vreau să fiu autentică și reală pentru tine, pulsez pentru că mă simt vulnerabilă și nudă în fața ta și am nevoie să mă învelești într-o mantie la fel de pufoasă de îndrăgostire, ca să nu-mi mai fie așa de frig de frică. Văd soare și fluturi albaștri acolo unde este nor și furtună, văd delfini sub ninsoare și fluturi pe flori ninse de corcodușii sălbatici. Mi se zbate totuși nesiguranța în gene, este prea devreme, îmi lipsește echilibrul, paratrăsnetul, împămământarea. Mi-este încă frică să nu mă sparg. Alunec și tremur. Dar ochii îmi strălucesc în stele, de când din nou te-ai întrupat și m-ai sărutat. Primăvara mă imbrătișează în volane de flori parfumate, ca în rochii de mireasă, toate dantelate. Mulțumesc cerului azuriu proaspăt; și verdelui-smarald și strălucitor, abia mijit din pămant umed și fecund. Ascult simfonii din trilurile păsărilor care-și clădesc broderii de cuiburi fragile. 

Așa a fost, așa va mai fi indrăgostirea, de peste lumi și cuvinte. De când Neandhertal-ii și-au unit, prima oară în regnul animal, buzele dornice pentru sărutare. 

Am adunat în suflet și întuneric-grafit. Când mi-au murit toți fluturii deodată, ca de o molimă de blestem. Unde se duc fluturii albaștri când mor? Se pietrifică într-un lapislazuli? Devin piatră filosofală? Am iubit cândva un filosof. Era frumos cum "numa-n vis...un demon ți s-arată". Și pe calea ce-a deschis, am mers înamorată. Deși era rece cum e granitul de pe lespezile de morminte vechi. Am scris povești pentru somnul lui lin, mîngaindu-i fruntea înaltă și brună. I-am descântat și descâlcit grijile și traumele metafizice, și i-am făcut buchete de fluturi-cobalt din toate visurile mele trezite laolaltă. Mi-a recitat în urechile pustii de poezie, "Floare albastră" cu glas de bariton întunecos. Mi-a scris un poem tenebros. I-am pus la căpătai și la picioare lumile mele despletite și foarte mult soare. 

L-am lăsat să descopere că sunt doar o mică ființă mundană. Am vrut să mă arăt așa cum sunt aievea, timidă, smerită, blândă și nepervertită. Grea greșeală. Fetele tari nu stau la tocmeală. Niciodată.

Când depărtarea l-a luat și iarna a venit peste noi și distanțele înzăpezite, m-a părăsit cu cuvinte grele, cu răzbunări infame și abisaluri frânte în cioburi însângerate. Au căzut toate, ploaie, peste încheieturile mele sfârtecate, mi-au tăiat brațele și palmele care știau doar să mângâie. Mi-au otrăvit fântânile de sărutări și au pârjolit stolurile de fluturi albaștri. 

Mi-au încremenit ochii azurii, în pietre reci de lapislazuli. Filosoful s-a baricadat în chilia lui de pe munte și m-a lăsat ingenuncheată și galvanizată la poalele lui, o siluetă chircită, ca efigiile calcaroase din la Pompeiul antic, de după erupție. Nu știu cum se pedepsește crima de neiubire. M-am răstignit singură, pe catafalcul iubirilor moarte, cu o jerbă de flori albastre pe piept. 

Am dormitat în sicriul meu de alabastru, cu încrustații de pietre semiprețioase, un an cât o veșnicie. Un doliu violet după o regină moartă. 

A sosit o nouă primăvară în volanele ei albe de corcoduși înfloriți și parfum diafan, în soare sclipitor. Nu știu incă, dar simt pulsând fluturii de albastru în inima mea neliniștită, cu fibrilații diurne și nocturne, dând semne că vor să se trezească din nou, că m-am îndrăgostit iar. De un cavaler bun și blând, de la primul cuvânt, rătăcitor.

Cu frică, cu bandaje strâns încrustate, cicatricile rănilor de la mâini pulsânde, vreau să ard bandajele și să râd iar în soare.

Aștept ca indiferența să se aștearnă peste efigia filosofului. Să-i cuprindă mormântul de marmură, în glaciațiunea veșnică și să-i uite pe vecie traducerea hieroglifelor siderale.

Indiferența este opusul îndrăgostirii, atunci când iubirea nu s-a mai întrupat din norul de fluturi și parfumul de brândușe violet.

Dar primăvara începe mereu. Nu am învățat unde se duc fluturii când mor. Speranța este ultima lumânare pe care o aprind după dispariția lor. Gândul meu îi așează într-un insectar, pe care-l uit pe raftul prăfuit al colecționarului.

Dar sper din nou. Cu coada ochiului, văd un tremur de aripă. Aștept ca lapislazuli să se topească iar, în turcoaze lichide. Mi-e dor de îndrăgostire. A mea, a lor, a fluturilor.