De  fiecare dată, când părinţii mei vin în Bucureşti mă străduiesc să le ofer câteva zile de desfătare culturală în Micul Paris contemporan. Îi duc la teatru, la operă, vizităm expoziţii sau galerii de artă; dacă avem timp, părăsim capitala, către un conac, într-o călătorie în timpul boierilor adevărați:  Bellu-Urlaţi, Micul Trianon de la Floreşti sau Conacul Ghika din Moara Vlăsiei.

Îmi place să îi răsfăţ, măcar puţin.

De  această dată erau, doar, în trecere. Prin urmare, m-am gândit că un concert  Bethoveen şi o simfonie Mahler, la Ateneu, ar fi de bun augur. Unde mai pui că interpretarea aparţinea lui Remus Azoiţei, iar bagheta dirijorală lui Theo Wolters.

Zis şi făcut, fac rost de bilete "last minute"; ne pregătim cu toată atenţia cuvenită: dantela irlandeză şi colecţia de camee i-au dat mamei un aer distins a la Eugenia Voda; cochet tata şi eu, ornament bine temperat, pe lângă ei, purcedem în trombă şi cu scârţâit de roţi în mini-limuzina roşie.

Ateneul Român - Pantheonul Culturii Bucurestene

Cu toţii cunoaştem şi recunoaştem clădirea impunătoare oglindită în geamurile Palatului Regal şi dându-şi coate amicale cu hotelul Hilton;  forma circulară, acustica perfectă şi emulația  templelor  greceşti. 

Urcăm treptele, intrăm în sala elegantă şi ne rotim ochii asupra celor 25 de episoade din istoria României ale frescei. Ne căutăm discret locurile.

Lumea, încă, se foieşte în jurul nostru; sus-jos; îşi aranjează ţinuta şi aşteaptă febril o seară memorabilă.  Pe rând, apar pe scenă solemn orchestra, dirijorul, solistul.

Începe concertul! Şi spectacolul!

Solistul atacă interpretarea în forţă şi ne introduce în povestea lui până la ultima fibră. Degetele-i lungi mângâie gâtul viorii cu frenezie, iar corzile vibrează sub tensiunea indusă de arcuş. Nu ştiu dacă era Stradivarius  sau “Catedrala”. Sunetele mi-au dat fiori şi m-au ţintuit în scaun. Divin!

Doar că visul meu de trăiri, senzaţii şi sentimente mi-a solicitat o concentrare de examen de diplomă. De ce? Pentru că cei din jurul nostru veniseră fie la o şuetă, fie erau pentru prima dată acolo sau aveau alte preocupări casnico-mondene. În spatele nostru, o colecţie de patru bătrânele cochete cu iz de naftalină  peste parfum de trandafiri, şuşoteau de zor despre nurori, gineri, nepoţi şi boli, în timp ce foşneau o pungă cu bomboane.  În faţă, o brunetă domnişoară grațioasă era, parcă, venită la o sesiune foto de tip japonez. Nu a ratat niciun detaliu. A pozat orice, s-a contorsionat ca să prindă toate ungherele în lumina corectă, flash, blitz.  Alţii, îşi verificau email-ul; un domn distins citea "Fiesta" lui Hemingway! Greu să te poţi concentra!

Şi în tot acest haos, în sală se revărsau trăiri, senzaţii şi sentimente. Pentru cine oare?!

Prima parte a serii se încheie cu un bis din Bach.

Pauza: prilej de socializare, dezmorţire şi scurtă vizită  la standul Humanitas. Stăm la coada ceauşistă-tip, la toalete şi revenim în sală cu speranţa că la Mahler se va impune cuminţenia.  De unde?!

Tenta minimalistă a simfoniei începe, continuă cu introducerea treptată şi dinamică a clarinetelor, trompetelor şi a întregii orchestre care le urmează somptuos. Menuet, partea  a doua te poartă într-o poveste. Am închis ochii şi deja derulam un vals cu foşnet de organdi cu reflexe verzui pe marmura albă, în lumina geamurilor mari prin care pătrunde parfum de frezii. Cu mirare recunoşti acordurile din "Frere Jaques", dar şi ceva filigrane evreieşti. Finalul te trezeşte în realul contemporan.

Superb!

Dirijorul era trup cu orchestra, gesturi ferm-tandre. Avea momente în care simţeai cum îi încurajează, îi motivează; iar instrumentiştii răspundeau cu şi mai mult suflet.

Pe tot parcursul poemului,  colegii de sală, însă, şi-au continuat activităţile mundane: bunicuţele vesele mai ronţăie câte o bomboană; vecinii din dreapta verifică ultima postare facebook; domnişoara se hidratează şi îşi deruleaza fotografiile din prima parte, ca nu cumva să fii ratat vreun fir de praf. Foşnim geaca, pe care nu am lăsat-o la garderobă, aplaudăm între părţi, suflăm nasul şi tot aşa!

Am o mare nelămurire: de ce aleg, unii, să vină în astfel de locuri, dacă tot nu acordă atenţia şi respectul cuvenite, de la punctualitate, ţinută şi până la încremenirea smerită pe durata concertului? Ca să fim văzuţi? Să facem poze? Să bârfim? Le recomand, călduros, să stea acasă, să iasă la o cafea - e mai comod şi funnier pentru ei şi less stress pentru noi, cei care ne dorim să fim cu totul acolo. Sau am eu o problemă? Poate, de fapt, ar trebui să stau eu acasă pe canapea şi să ascult în tihna mea pufoasă, un vinil, fără deranj.

Totuşi, spre final, parcă toţi respiram la unison. Nu se mai mişca nimic, niciun fir de păr, niciun telefon. Cu toţii trăiam în transă intensul ultimelor acorduri. Grand Finale! Frenezie de aplauze!

Superb!  Dar ce păcat că nu a fost aşa pe tot parcursul serii. De ce a trebuit să depunem efort suplimentar pentru a face abstracţie de foşnetele din jur, ca să putem trăi povestea? Era atât de simplu dacă ne respectam unii pe alţii şi ne bucuram împreună de un concert la superlativul absolut?

Am petrecut o seară minunată, alături de părinţi. De unde tata ar fi lenevit cu Bacalbaşa în braţe, la sfârșitul concertului, îi străluceau  ochii de plăcere şi încântare. Iar bucuria mea a fost şi mai mare ştiind că le-am oferit un cadou-de-seară!

După doi ani

Am prins obiceiul de a merge la concerte foarte des, a devenit o rutină ca joia sau vinerea să merg la Ateneu sau Sala Radio.

De data aceasta, un alt concert-eveniment la care am vrut să ajung. Eu, în rochia mea verde-muşchi, accesorizată cu o medalie aurie vintage, ţopăi pe piatra cubică, uşor umedă, spre Ateneu.

Îmi găsesc locul repede, mă instalez şi, din nou, cu emoţie, aştept concertul. În stânga mea, evident, două doamne care cu siguranţă, anticipez în panică, îmi vor face o mică surpriză în timpul spectacolului?!

Încep  primele acorduri ale concertului, dar şi primele chițăieli familiare ale pungii de bomboane, ca şi tranzacţiile financiare dintre pensiile celor două doamne. Doar v-am prevenit că îmi vor face o bucurie!

Le mimez cât pot eu de politicos să nu mai continue, îşi cer scuze şi îşi văd de treabă!

Mă uit în sală, aceleaşi foşnete, zumzete, telefoane. Până când, Surpiză!  Se opreşte orchestra, iar lumea înțepenește în stop-cadru!

Dirijorul se întoarce către sală şi ne ţine o lecţie, citez, din memoria satisfăcută în plin:

“Nu ştiu dacă mă credeţi, însă prima partitură am atins-o la vârsta de patru ani şi de atunci toată viaţa mea înseamnă muzică şi studiu. Ar fi minunat dacă am reuşi împreună să ne bucurăm, în linişte, de această seară. Multumesc!”

Bătrânele doamne, nedumerite, mă întreabă ce s-a întâmplat. Şi lăsând diplomaţia pe un alt scaun, le şoptesc printre dinții încleştaţi că dacă ar fi fost atente ar fi auzit. Au amuţit, la fel cu toată sala! Astfel, ca într-o biserică, am ascultat concertul într-o magie de seară.

PS:  Mergeţi, vă rog, la ONB, TNB, Ateneu şi oriunde simţiţi că vă îmbogăţiţi sufletul, dar nu uitaţi acasă BUNUL-SIMŢ!

Cu stimă,

Sia