Sunt 15 ani de când am vizitat Villandry.

"Castelul Villandry a fost terminat în anul 1536 și a fost ultimul din cele mai mari castele construite pe malurile fluviului Loire în timpul Renașterii. Castelul a fost construit de Jean le Breton, unul din miniștrii de finanțe ai lui Francois I. Cea mai mare realizare a lui în domeniul arhitecturii a fost construirea castelului Chambord, pe care le Breton a supervizat-o sub egida lui Francois I. În timp ce conducea proiectul Villandry, le Breton a construit și pentru el o mică replică a acestuia lângă castelul Chambord, numită Villesavin. Le Breton fusese mai întâi ambasadorul Italiei, ocazie cu care a învățat tot ce se putea despre artă renascentistă a grădinăritului. Pentru a construi castelul, Le Breton a dărâmat un vechi castel din secolul al XII-lea, din care a păstrat doar turnul (donjon) care se poate observă în spatele curții principale."

 Castelul în sine este "obsolete", vetust, trist, ca o reședință bântuită de fantome în dantele lungi și zdrențuite, o cauți în încăperi pe Miss Havisham sau pe Estella.

 Grădinile însă te izbesc peste suflet cu broderiile lor de viață adevărată, tăiată în piatră și în buxus, și flori fragile și turgescente. Mai ales Le jardin d'amour. Puțini sunt cei care, traversând în excursii organizate fedeleș Valea Loirei, mai poposesc o după-amiază și pe la Villandry, fără blazoane de regi-sori sau meteori.

Plecasem din Paris către Valea Loirei cu patru prietene din toate colțurile lumii. Mă ridicasem cu greu din căldura și geamurile aburite ale unei iubiri pătimașe și interzise, sub semnul finalului, încă din fașa mugurelui. Am pornit călătoria ațipind frecvent pe bancheta din spate a unui mini-Citroen, înghesuită între acorduri de voci-vrăbii cu accente exotice și cu un carusel de peisaje franțuzești de țară depănate alene, în primul soare de primăvară. Cu respirația lui sărutîndu-mi încă cerceluși pe lobul urechii și buzele arse de noaptea sângerată de vin roșu cu dragoste. M-am trezit cam târziu în soarele orbitor și cafeaua de benzinărie. Am trecut cu gura sigilată peste sărutările lui, prin Chambord-ul Frumoasei Adormite și Chennonceau-ul concubinelor regale în armură de statut politic și secrete de alcovuri. Am simțit și mi-am recentrat energia spre prezent abia doar la Villandry-ul dilematic.  Respirând cu nările dilatate parfumul fecund al grădinilor. Agățându-mă cu pumnii albiți peste oase de balustrada de piatră a terasei suspendate. Mă agățăm de dragoste, cu prima disperare pe care nu o cunoșteam încă. "Le Jardin d'amour" mi-a așternut la picioarele tinere și nervoase toate 4 tablourile de iubiri ce au fost, sau va să vină. Grădinile, tapiseries de verde, cu simboluri oculte și așa de precise încât parcă secolele nu s-ar fi scurs dinspre Renaștere către contemporaneitate, ci ar fi alergat în sens invers. Vârste, vieți, reîncarnări antice sau recente. 

 Azi, după 15 ani, mi-a căzut din albumul primitiv cartonat al acelei excursii, cartea poștală și turistică, cea care nu a mai fost niciodată expediată, dar călătorește încă printre icoanele sufletului meu: Le château de Villandry et Les jardins d'amour. Fermecatele, măiastrele, îngână șoaptă amintirii.

"Iubirea tandră" este simbolizată prin amenajarea unor zone în formă de inimi. În centru s-a încercat redarea unor măști de domino, care erau folosite la baluri." Îmi amintesc inimile acelea de piatră împrejmuind fragile căpșoare de inflorescențe roz. Îmi amintesc și de primul coleg de bancă din școala generală, cu ochi ca două nevăstuici vioaie și mânuța lui în palma mea caldă, când am fost împreună, la primul spectacol de operă...la matineu! Tot din rotunjimea inimioarelor perfect desenate, primul sărut furat, în liceul timpuriu, de fata premiantă și olimpică la română și biologie. Prima iubire a adolescenței abia pârguite mă tachinase ca să mă aburce pe o piatră înaltă cu spinarea rotunjită, aspră și caldă, de soarele intâiei vacanțe liceene. Avusese pretextul, că să-mi cuprindă talia prea fragilă și să mă ridice către cerul cu paiete de soare în ochi albaștri și visători. Băiatul avea ochii verzi, iar sărutarea-trofeu avusese gust de iarbă tânără. Da, Villandry, "iubirea tandră" cu mâini împletite pe toate băncile ascunse sub sălcii, cu ochii topiți în apusuri peste lac, pînă în momentul în care sărutările au devenit mai îndrăznețe și întunecoase, ca înserarea târzie de vară. Mi-e dor de tinerețea aceea îmbobocită și tandră, castă ca o vestală, dar visând îmbujorat, la gesturi și explorări interzise. Ochii verzi mi s-au întors târziu, înapoi în iubire. Nu aceeași, dar cu același nesaț de astă dată, savurat mai fierbinte, mai fecund, în extaz.

 "Iubirea pasională" este și ea reprezentată prin inimi, dar de data această frânte. Tufele care mărginesc aceste zone sunt așezate informal, ca un labirint, evocând dansul.", ne descifrează broderia mai departe, pliantul turistic. Dansul, al încleștărilor de trupuri, valsul exuberant și valsul trist, rusesc. Îmbrățișări și îndepărtări, piruetele inimilor frânte și apoi recompuse, completate, iar împrăștiate, culori topite în nuanțe, labirintul rătăcirilor și regăsirilor. Cioburile caleidoscopului întruchipează imagini care se vărsa prin rostogolire în fractali colorați. Primele iubiri care par mereu primele și ultimele. Frânte? Nu au fost toate deconstruite. Multe au fost reclădite din cenușă altora, altele s-au fracturat definitiv în uitare. Iubirea din prag de Villandry a fost una . We will always have Paris.

 "Iubirea schimbătoare" Acele  evantaie din colțuri simbolizează  trecătoare  iubirii. Culoarea  este gabenul.", glăsuiește arhitecul-peisagist-vrăjitor, mai departe. Evantaiele care ascund surâsul curtezanelor. Seducția  din  spatele eventaiului măștii venețiene. Flirtul, puterea. Iubire-joc. Iubire trofeu.  De brațe marmoreene care mai apoi să se prăbușească împrejurul golului. Puterea femeii sălbatice. Galbenul, aurul, hieraticul. Invidia, gelozia, trădarea, adulterul, vanitatea. Păcatele ascunse sub faldurile și volanele teilor pârguiți. Iubiri bine temperate. Lupta lui Venus cu Marte, pentru putere. Hybrisul Zeiței-Amazoane. Retorica pentru manipulare. Poemele maturității.

"Iubirea tragică" Designul gradinii reprezintă lamele pumnalelor sau sabiilor folosite in duelurile dintre rivali. Florile de aici au culoarea rosie." "L'amour brise". Decaderea curtezanelor indragostite. Izgonirea din castel. Regine mazilite în mânăstiri. Fractura statuilor si crăpăturile adânci și ascuțite ale marmurei. Rivalitați cu pumnale, în care toți pierd totul, chiar și pe ei. Fulare roșii, innodate ca lațurile spânzurătorilor scârțâitoare. Roșu ca sângele picurat pe zăpada înghețată. Mi-a fost frică să privesc spre ultimul medalion, acum 15 ani. Mi-era fior să nu-mi recunosc acolo chipul sculptat în piatră și mușchi. Am fugit cu privirea intoarsă. Nu am putut scăpa. M-a mai prins de câteva ori, încâlcită în labirint, am prins rădăcini scrântite, la gleznele zgâriate de țepi.

Apoi am fugit iar. Către lumină. Cu orice preț. Orice, dar visul nu. Și moartea, nu se poate. Povestea începe mereu. Palatele dăinuie peste secole cu gradinile lor din epoca Renașterii. Anotimpurile se topesc în patru zări, unul către altul. Acum pot expedia cartea poștală, puțin îngălbenită la colțuri. Pot scrie cu cerneală violetă: "Le jardin d'amour c'est moi" Și tot restul. Natura se regenerează. Iubirea există. Și este mereu prima...și ultima.

Voi reveni la Villandry. Voi privi parcul, pe tot, cu ochii deschiși în soare. Eu sunt gradina. Viața e castelul. Ne me quitte pas.