Simțirea îmi era asemeni unei Frunze,

 Se ofilea în palida culoare-a Toamnei,

 Desprinsă din vlăstar pe aripi de vis.

 Aluneca înspre trecut,

 Purtată iar de timp, un glas al nepăsării.

 Ieri te hrăneai cu amintiri, speranțe și vise-nșelătoare,

 Azi le ascund în ale Primăverii flori.

 Nu mă-ntreba de ochii care plâng, nici sufletul de plânge.

 Cândva acel vlăstar jilav de purele mărgăritare

 Un mugure va oferi iar Primăverii,

 Ea, Fericirea visului ițit.

 Și-atunci,

 Va fi pierdut-apăsătoarea ceață a tristeții

 Și-n al meu trup o voi purta necunoscută,

 Cum timpu-mi poartă necunoscuta zi a morții

 Ce-mi va părea a fi iluzie sau doar minciună.