A fost odată, ca niciodată,
Pe o planetă nu prea modificată,
Minusculă şi, în mare parte, crepusculă,
Un gladiator de valoare,
Care putea trăi, doar, în soare.
Și dorea o Regină, care să nu aibă cortină.
Avea freze şi mult prea multe prinţese.

Când s-au întâlnit Regina şi Viteazul Gladiator
S-au îmbrăţişat pe un nor. 

Pentru că se aşteptau de un secol cu dor. 
Doar un amurg s-au iubit. 
Apoi în zări au pierit. 
Stai liniştit, Prietene, nu au dormit.
Dragostea nu a fugit, doar s-a tăinuit. 
Şi au trăit până la adânci bătrâneţi. 
Într-un singur amurg din vieți.

Pielea Gladiatorului era mătăsoasă, creolă şi caldă. Avea ochi verzi şi adânci, smulşi ca smaragde din tăinuite stânci. Ochii-i străluceau în paiete, când mă vedea şi apoi, când mă sorbea. Umărul de fibră fierbinte, mi-era perna căpătâi cu şoapte catifelate desprinse din noapte; şi loc pentru depus sărutări umede, înainte să mă rostogolească, cu braţe ferme şi poruncitor de sigure, ca să mă depună cu blândeţe nespusă în aşternuturile de dantele zdrenţuite. Eram într-un castel iluzoriu, ţesut din visele noastre de eliberări răpite, dar subînchiriat unui apartament descompus, care se transforma ușor în praf şi cenuşă, de la uşă la uşă. Ne-am iubit doar în amurguri furate altor vieţi, am încercat să uităm, pentru clipe inefabile şi visate, rosturi şi poduri. Gladiatorul era tot timpul cald şi fericit. Muşca cu poftă din fiecare clipă cu zâmbet de băieţel pus pe şotii şi-mi şoptea iubiri nebune şi despletite, în timp ce sudoarea-i cădea ca o ploaie de vară, pe trupul meu însetat şi îngheţat, într-un turn de viaţă baricadat. Îmi împletea, cu degete pătimaşe, în păr roşu fluturi albaştri. Şi în inima de zăpadă pornea o tornadă, de primăvară caldă.

Mi-a pus la mână colierul de gladiator din arena. I-am dat un lănţișor cu o aripă mică de înger de argint, dar cu puterea prafului de stele de a-l aduce înapoi la mine, pe aripi mari de îngeri solari. Când îl chem, îl văd cu ochii strânşi sub pleoapele fierbinţi.

M-a acoperit în vaporos parfum de Regină, pe care mi l-a întipărit în piele cu sărutările lui adânci, obișnuite să fie peceți peste trupuri calde şi vieți.

Apoi a dispărut în seara din ce în ce mai deasă de la marginea amurgului. Zâmbeam încă. Gladiatorul Fericit mi-a topit frica de a mă întoarce în turnul cu rege şi tron rece, cu tiara de cioburi preţioase, care să-mi strângă tâmplele şi să strivească ultimele mângâieri ale Gladiatorului, frumoase.
El s-a îndreptat către arenele vieţii în cetate, unde-l aşteptau domniţele şi prinţesele sau alţi gladiatori-rătăcitori, în lupte de bărbaţi nimicitori.
A trecut un an, a trecut un secol în poveste...după mult mai este.

Şi pe când stăteam ascunsă de lume, într-o cupolă de soare şi ninsoare de frunze de aramă, cu clinchet căzătoare...Atunci, clopoţelul din telefon mi-a adus o veste de departe...de la un Gladiator uitat în castelul destrămat. Mi-a trimis un trandafir albastru, nu muiat în cerneala, infamă şi păcătoasă, ipocrit-mincinoasă, ci în pixeli muzicali, ca albastrul cerului de siderali. Arţarii de ambră şi plopii poleiţi aşteptau cuminţi râsul meu de fericirea gândului la Gladiator, ca să-şi oglindească strălucirea în culoarea de cer a trandafirului, magic cântător.

Am adormit visând la sărutul lui moale și pufos, pe o bancă, într-un chioşc cât un castel...Şi ascultând trandafirul albastru, cu mâna cu colier de războinic luminos, îndoită sub obrazul fierbinte, din nou drăgăstos... 

Voi fi în chioşc mâine, purtând un trandafir albastru tatuat pe inimă. Te aştept ca şi când, deşi, ştiu, te-am fabricat eu din cer albastru-cobalt şi gând.