Era multă agitație în Piața San Marco, din Veneția. Se terminase excursia. Odată cu ea se terminase și visul trăit în acele zile. Iubea, iubea asa cum nu mai iubise niciodată.Trăirile erau intense, se incolăceau şi nășteau o simfonie. O simfonie a inimilor şi a viselor. Intră într-un magazin. Lanţurile colorate dânţuiau în jurul ei. Măştile veneţiene o salutară pe o arie de operă. Încercă un inel cu piatră verde. Piatra strălucea ca ochii ei. Un verde de smarald cald, în care i se oglindea fericirea, Fericirea trăită în acele zile.

Tresări brusc când el deschise uşa magazinului. “Unde ai fugit?", o intrebă. Ea nu îi răspunse, în schimb zâmbetul ei îi transmise, cu toată dragostea, răspunsul. Palmele îi erau deja umede, iar pulsul era imens. S-ar fi prăbuşit dacă nu îşi sprijinea mâna de raftul prăfuit de timp şi antichităţi. Era atât de multă emoţie când era lângă el...

El o îmbrăţişă. Rochia roşie de mătase se lipise de trup, iar foşnetul ei, parcă, fredona o melodie. Se trezi din îmbrăţişare când el o întrebă zâmbind: “Dacă am fugi împreună şi am rămâne aici pentru totdeauna?”. Vocea lui era cuprinsă de gânduri măreţe. Ea nu răspunse. Parcă îi împietrise nu numai inima, dar şi glasul. De parcă se oprise timpul între lumi. Cât ar fi vrut să aibă puterea să spună "DA", să lase tot în urmă şi să o ia de la capăt. Dar NU, cum să poată să îi permită inimii să iubească atât fără să se sfărâme? Dar, cum să lase aripile larg deschise sentimentelor?

Se sărutară îndelung, minute în şir parcă în ore se topiseră. îmbrăţişarea era o mică veşnicie.

Brusc, magazinul se umplu de vizitatori. Italieni agitaţi, râdeau şi comentau zgomotos. Un amestec de prezent şi trecut. Mirosul bijuteriilor te trimiteau cu gândul la balurile veneţiene. Crinolinele dansau pe muzica Carnavalului. Măştile din Burano şi sticlăria de Murano năşteau poveşti romantice cu gondolieri şi nobili, dogi şi curtezane.

Dintr-un  patefon antic şi prăfuit se revarsă o muzică ameţitoare. Se auzea vocea caldă a unui bariton italian. Aria şampaniei îţi amintea de Verdi. Clinchetele paharelor de prosecco umpleau magazinul uitat de timp. Luxul, calmul, bijuteriile vechi şi voluptatea valsau împreună.

Îl privi în ochi. Acei ochi negri pe care îi cunoscuse atât de bine în zilele care trecuseră. Ieşiră împreună din magazin, înlănţuiţi de dragoste în căldura muzicii. Porumbeii se ridicară în bucurie. Foşnetul lor umplea piaţa. Palatul Dogilor, dantela gotică veneţiană îşi etala haina lui strălucitoare.

Ea îl conduse încet către vapor. Lacrimile şiroiau lin pe obraji. Eşarfa îi luneca uşor de pe umerii bronzaţi. El îi strânse mâna atât de tare încât simţi că leşină. O sărută lung şi se depărtă agale.

“Ne vedem curând” îi strigă el învăluit în albul vaporului.

Ea îi zâmbi aşa cum o făcuse în toate zilele trecute.

Ştia că nu o să-l mai vadă niciodată. Dar nu putea să îi spună. Îşi strânse eşarfa, care păstra mirosul puternic al parfumului lui. Câtă veşnicie o să îi mai simtă lipsa?

Acum înţelesese, cu propriul suflet, de ce Veneţia, bătrâna Doamnă rămasă veşnic tânără, era recunoscută ca oraş eminamente al iubirii, în care dragostea se naşte şi creşte într-un ritm răvăşitor, de-a lungul multor epoci.

 

“Adioooo…” răsuna din megafonul de pe chei, vocea Violetei din Traviata.