Bună,

 Eu nu sunt Adela cu vorbele ei întortocheate și meșteșugit încurcate. Eu sunt Cora. Atât. 

 Pentru că o data am încercat să mă văd și eu cu un bărbat însurat. La renumitul 'cash and carry' la o Cora Lujerului, bucureșteană. A fost penibil și de rîsu-plinsu. Am plecat/fugit înainte să ajungă frumosu' pentru că mă claxonau mașinile de livrare. Mă costumasem în curtezană, nu prea diafană. Era o burniță de înghețau dracii, într-un noiembrie pricinos, pe sub umbrelă mea se putea îngheța serios. Aveam și blană, și tocuri și ștaif. Cred că toată lumea mă vedea din alt film. Căzută într-un suprarealism deplin. Culmea este că mă îndrăgostisem de netot și probabil l-aș fi înghițit cu fulgi cu tot. Dar era fedeleș însurat. Șaiba de la mână era cât o cătușă de neîndurat. Am plecat. Muahmaaă, cât era de frumos. Îmi curg și acum mucii pe dos.

 Am avut un job mishtaux. Eram acolo toată. M-am trezit după o vreme, restructurată.

 E o toamnă lungă, frumoasă, arămie, chilimbarie, roșcovană, vară indiană, nestructurată. Mă plimb pe alei. Îmi place cum ninge cu frunze aiurite și stalactite roșii din arțari și din tei. Calc cu foșnet peste ele ca peste toate visele, moarte-ale mele. Banca e tare, iar pustiul se încăpățînează să nu mai aibă nici o valoare.

 Mi-e dor de un mire, mi-e dor de iubire. Aș vrea un iubit fermecat, să poată să-mi construiască palat.

 Nu mai vreau să discut în versuri cu voi, sunt oricum prea nouă și am și prea multe nevoi.

 Este foarte greu când decazi, așa un clișeu banal, nici măcar nu mai e salt mortal. Vreau să vă descriu o stare, aceea de prostrație în care, parcă nu mai există gravitație, ci doar uitatul în gol.

 Vreau să râd iar, gura mi se încrețește, dar nici un sunet nu se mai găsește.

 Stau pe bancă cu ochii la soare. Pe alee nu mai e nimeni. Închid ochii adânc. Toamna mi-i mângâie blând. Nu mai înțeleg cum toate frunzele trec. Soarele este prea cald.

Nu l-am văzut pe Domnul acesta venind. Mi-a cerut o țigară. Am deschis ochii mirați și puțin enervați, într-o doară. L-am văzut luminos și nu-mi mai amintesc dacă era sau nu așa de frumos, pentru că în soare ochii mi se micșorau mult mai tare. Adela spune că viața începe mereu. Am vorbit fumînd cu el.  Muulte și foarte, foarte mărunte. 

 De unde oare a apărut? Când nu mai aveam nici speranța, nici gând?

 Acum ne analizăm, nu ne grăbim, nu ne mai aruncăm. Suntem oameni loviți, încercați, torturați. Doar vorbim. L-aș săruta, m-ar săruta. Stăm și așteptăm prin parcuri minunea.

 Vreau să râd iar. Gura mi se arcuiește mut. Și poftește după sărut. Când căzi atât de jos, cu timpul, uiți de frumos. Când s-a repezit, când m-a sărutat strâns și lipit, și mușcat, și dorit, am deschis ochii pentru prima dată după o perioadă de cădere necontrolată.

 Viața începe mereu. Am fost norocoasă acum, deși mi-a fost greu.

 Va pup pe toți! Sperați! Și poate o să mă și acceptați.