Bună ziua, numele meu este Adela și fac parte dintre "Femeile care iubesc prea mult".

"Bună, Adela", vă aștept să-mi răspundeți, cele care vă regăsiți în această succintă descriere.

De data aceasta, "Metaforela" din mine va sta mai liniștită. Sunt sigură că suntem un cerc mare și puțin ocult, de prietene Anonime.

Ca să ne recunoaștem, voi da și o definiție scolastică, recitată din memorie, dar cu derivații psihanalitice: "Femei care din copilărie nu au fost iubite de părinți, mai ales de figura paternă, care au găsit surogate în păpuși, spiriduși, personaje imaginare, povești clasice. Care în adolescență, dacă au găsit curajul necesar, au atras și oglindit un băiat pretențios, cu multă putere, ambiție și rău. Care le-a părăsit, cum a făcut și tatăl mult căutat și de neiubit."

Care în toți bărbații adolescenței și maturității, toți sau doar în unul, nebunul, au căutat un tată iubitor, altfel decât a fost al lor. Da, asta este. C'est moi! Eu am căutat tot timpul o altă poveste. 

Mama mea îmi schimba poveștile repovestite la final. Dispărea Lupul de la "Scufiță Roșie", Maștera cea rea de la "Albă ca Zăpada", "Rațușca cea urâtă" devenea Lebădă imediat și "Micul Prinț" nu mai murea pentru floarea sa.

 Am selectat în adolescență doar romanele siropoase în care toți trăiau fericiți "forever after". Mica Sirenă nu se mai făcea spumă de mare pentru neiubirea prințului, ci devenea desenul animat, Ariel, cu o nuntă la sfârșit. Îmi plăcea Cenușăreasa pentru că întotdeauna îi găsea careva condurul de cristal. Iar "Fetița cu chibrituri" își găsea părinți adoptivi, Anna Karenina trăia fericită până la adânci bătrâneți.

 Totuși, am iubit doar bărbați înalți, ciudați, complicați, ermetici ca tata, enigmatici filosofi și reci ca marmura statuilor lui Canova. Am vrut să-mi culc fruntea pe pieptul lor și să le ascult mecanismul interior, ca un spărgător de seifuri, în speranța revelației unei comori. Am strâns doar comori de dor, de traume și de blesteme, de răni și de anateme. Am iubit tot timpul prea mult, mai mult decât mi se dădea, mai mult decât mi se cădea. Uneori am încălzit marmura cu lacrimile și brațele mele calde, am obținut buze și șoapte. Puțin. Am furat doar clipe. Uneori piatra devenea translucidă ca un lalique delicat. O luminam din interior, portocaliu incandescent, cum sunt lămpile de sare, din Orient. Apoi gheața revenea, speram prea mult și speriam în ei altceva. Bărbații puternici și răi, oțeliți în războaie, războinici de soi, dispăreau în cochiliile peitrificate, ca melcii în soare, după o ploaie vioaie.

Capul îmi este și acum plin de cucuie de cât a fost lovit de calcarul din statuie. Când am întâlnit un altfel de om, un om cald, îndrăgostit, care să se lase iubit și topit, am fugit. Da, eu, nesăbuită, am fugit. Nu am recunoscut un Prinț Fericit. Care să nu ceară nimic și să iubească, cu un braț înlănțuit. Au trecut ani mulți și vieți. Până să nu mai caut neînțeleși poeți. Am tatuaje și hieroglife de cicatrici. M-am ales cu poeme și cu blesteme.

Pe tata tot nu l-am regăsit. Doar într-o amintire cât o mare iubire. Era o primăvară cu pomi curgând doar petale albe, în soare. Și el era nins și foarte obosit, se îmblânzise și se topise. Era elegant în gri și era ceva nouriu în toată silueta lui plăpândă și longilină, un tremur de fum, și de plecare spre scrum. L-am invitat la o terasă, cu primăvara la picioare. Am mâncat împreună o cremă de broccoli dulce și onctuoasă. Am putut sta împreună bucuroși, la o masă. Nu am vorbit nimic, doar timpul s-a oprit o secundă, un pic.  A fost ultima oară. În acea amiază precară.

 Acum știu că m-a iubit. Dar nu l-am apucat și a rămas nedescifrat.

Sunt o femeie care iubește prea mult. Sunt o romantică îmbrăcată și eu în armură de zale, cu scut. Dar doar dacă iubesc, încă simt că trăiesc. Încerc să nu mai dau atât de mult, maschez în zâmbete și mistere, o lume de povești colorate fără păpuși efemere. Mă îndrăgostesc ușor de la prima adiere. Dar prefer să împărtășesc totul doar cu Lupoaicele mele. Cu alte femei vii, cu suflete de artificii și flori. Să păstrăm totul într-o șezătoare de Sânziene. E o societate secretă de Zâne și poeme. Nu mai știe nici vântul, nici pământul. Acum Iubitului doar îi zâmbesc, strălucitor și misterios. Îi spun povești doar când doarme frumos, cu sforăituri mici, de suflet duios. Nu mai știu dacă vreodată mă voi mai dezvălui toată în soare, cu atâta candoare.

Încerc să mă iubesc pe mine întâi, să-mi zâmbesc blând din oglinzi adânci de suflet îngreunat și obosit, după atâtea bătălii pierdute, după lacrimi și sânge. Încerc să iubesc o carte, un anotimp, o rază de soare, o petală de cais sălbatic, un vers, apoi o gură senzuală sau o piele de mătase. Sau niște ochi verzi cu sclipiri de paiete, peste mare. Pășesc încet, pe vârfuri, nu mai vreau să fac realitate din nici un vis.

Azi am cumpărat liliac, lila deschis, purtând încă în parfum toată deșteptarea primăverii. L-aș dori strâns și mângâiat în îmbrățișarea unei călduri, pe un piept de bărbat îndrăgostit. Dar nu voi mărturisi asta, doar mie, atunci când îmi îngrop fața în inflorescența lui catifelată, ca botul umed al unei căprioare.

Aștept. Iar aștept să înflorească îmbujorat un măr sălbatic. Dar nu încă. Nu încă. Nu mai vreau să iubesc prea grabnic. Am răbdare. Învăț răbdarea. Fără sa fiu disperată dacă o să traiesc singură o primăvară. Învăț să-mi placă și toamna, și ploaia.

Vă rog să-mi povestiți. Dacă v-ați simțit vreodată așa. Vă aștept poveștile. Am fi mai multe, am alerga împreună. Am învăța.