Dragă Înger-Îngerașul meu,

 Vreau să le spun și prietenilor povestea mea cu Îngeri. Îmi dai voie? Știu că Serafimii ne veghează cu degetele lor grațioase lipite de buze a "ssshttt". Nu e voieeeee!!!  Dar v-am promis, cu o poveste vi-s datoare și eu. Demult s-a intâmplat. Am amuțit peste ea. E o dureroasă tradare, a mea.

 Dar e o seară de ianuarie în care cerul negru se revarsă într-o ploaie de gheață. În care copacii se desfoaie de gheata. Degete de crengi sticloase ciocăneau în ferestre sinistru. Și cădeau in ploaie de oseminte reci. Membre de strigoi cinici, înfricoșători. Toți pomii se mișcau grosolan și nesigur, ca niște zombii pietrificați în armuri de cristal ambiguu. Eu căutam cu trudă puțină speranță. Le-am promis că voi face speranța din cuburi de gheață. Îngerilor.

 În copilăria mea îngerii au existat, am crezut că mă înconjoară. Că unul este și al meu. Sigur, Îngerașul meu! Că-și va căpăta aripile cu un sunet de clopoțel. Așa că am colecționat clopoței. De peste tot. De porțelan, de argint, de ceramică sau beteală, din vitraliu, sau din hârtie de poleială, din ninsoare și aur. Am urmărit orice sunet zglobiu. Mai ales iarna, de care mi-a fost o frică totală. Am încercat totdeauna s-o îmbrac în beteală.

 Am colecționat îngerași. Din toate colțurile lumii i-am adunat. S-au înmulțit nesperat. Din porțelan biscuit, mi-au șoptit. Din arcuri, amorași m-au țintit. Am pus în brad îngeri de puf, cu rochițe-tutu și chipuri de copii durdulii. Nu am pus o stea în vârful de brad. Ci un Inger-copilă, cu aripi mari și rochie bogat împodobită, în purpură și aur-ntocmita.

 Am păstrat în mine, din păcate, un copil speriat. Un copil timid, care s-a împrietenit ca un îngeraș de celuloid. Mi l-am închipuit totdeauna leneș și grăsuț, lesne adormit în ciocolată și culcat pe-o blăniță pufoasă, uitându-mă de multe ori în ploaie rece și groază. L-am iertat. Putea să nu fie real. Am mai crescut între timp...

 Dar uneori, când l-am evocat, a venit și mi-a dat. De câte ori plecam la școală, îl rugam frumos să mă ajute, să nu-mi fie frică și să nu mă mai doară, frică primară. De copil hipersensibil și neplauzibil. Vreo lucrare, vreo teză, vreo ascultare.

 Am crescut mare, prea mare. Tot nu am învățat să rămân singură în zăpada și polei. M-am refugiat în castele curajoase în care să nu simt tristețea sau singurătatea, fricile mele bântuitoare, cu colți reci de bestii necruțătoare.

 Acum am să va spun o poveste, că-nainte mult mai este. Este o poveste banală. Nu-și găsește rostul în nicio catedrală.

 Eram singură, o femeie sigură și tare, independentă, care se dădea mare. Am întâlnit un bărbat, așa de frumos bărbat, cu ochi de tei, cu privire călduroasă, cu pielea că mătasea de sărutat și de dezmierdat. A venit spre mine mirat. Nu înțelegea de unde mă recunoștea, nu era al meu, de luat.

 Am râs, nu l-am căutat. Dar a insistat să vina, a venit și l-am adorat. Era cald, era viu. Era de alabastru cu vine ciocolatii. Era uneori sidefiu. Mă făcea să vibrez când mă vroia a lui. M-am îndrăgostit sadea, deși jurasem pe ploi și tristeți, că nu se va mai întâmpla. Dar pe el îl recunoșteam, de undeva. Ne certam doar când nu ne vedeam. Când ne vedeam explodăm galaxii, cu fluturi și roiuri de stele, cu ploaie de aștrii și de bucurii. S-a îndepărtat puțin. M-am îmbolnăvit din nou cu tristețe și chin. Îl recunoscusem, din vieți trecute, anterioare, speram că și el. Mi-am chemat Îngerașul să mă descânte, să mă țină de tâmple. Să nu  am din nou în suflet un gol negru, holtei, cu șuvoi de polei. Mi-a fost frică să-nghet. Să mă îmbolnăvesc și să-l cer, să-l sufoc și să-l știu efemer.

 M-am pregătit să-l las să plece, dar mă simțeam atinsă de o aripă magică, ce refuza să mai fie iar rece. Mi-a lăsat pe pernă flori colorate de mătase, vrăjite, din cutii de zâne extrase. M-a înfășurat în parfumuri fermecat de duioase. S-a mai repetat, s-a mai întors din drum, mi-a șters cu blândețe de pe obraz, o dâra de scrum. Acum doar tace. Zâmbește în oglinzi. Îi mai simt aripa în mână mea doar cu un șirag de mătănii de lemn și porțelan, cadou de mărgele calde? Va mai veni sau voi pleca?

Mă lasă să dispar, mă alungă sau mă mai cheamă? Stau și-l aștept cu mâinile încrucișate pe o sângerândă rană. Înfundate în rană. Să nu sângereze. Adânc îmi strâng sângele, să nu se reverse. Pentru că el nu știe cât de mult mă doare pe mine, ce am crezut, ce m-a înșelat și m-a rupt.

 Înger-Ingersaul meu, ce mai pot să fac? Să urlu sau să tac? Să strig "te iubesc"? Oare nu m-a recunoscut? În alte povești s-a pierdut? Îmi strâng în mână mătăniile calde, o mică brățara de lemn, îmi flutur în plete parfumul lui, semn.

 Ajută-mă, te rog! Întoarce-l de tot sau șterge-l din pielea mea și din oase. Pentru că acum e în mine. Îmi curge din vremuri trecute în vine. Iartă-mă și facă-se voia ta, Îngerașule. 

 Apoi nu uita... să vii, să  mă adormi, pleoapele pecetluiețste-le, visele, ștere-le!

Dă-mi înapoi o recunoaștere...Sau oferă-mi o nouă renaștere.