Mama mea este frumoasă "ca o duminică fără sfârșit". Deși are astăzi mulți ani și un infarct pe care și-l poartă cu demnitate și putere.

 Acum mulți ani, vreo 36, am plecat să fac liceul în alt oraș. Nu foarte departe.

Mama îmi pregătea în fiecare duminică seara mâncarea, mi-o așeza cu grijă într-un bagaj și mă conducea cu o lacrimă de perlă în ochii ei frumoși, la autobuz. Autobuz aglomerat, sărăcăcios, cum erau ratele  în epoca de nestralucită amintire. Înfiorător și înfricoșător pentru un copil de 14 ani.

 Când venea vara și când vișinul din curtea noastră făcea vișine adevărate, mari și rubinii, mama îmi cocea prăjitura cu vișine. Era raiul meu pe pământ.

 Mamă a fost croitoreasă. Din orice cârpă colorată cosea o rochie de poveste. O văd și astăzi, cu ochii copilului care am fost, cum își purta rochiile pline de flori, ca o prințesă.

 Mama este pentru mine și astăzi tot o prințesă măiastră. De câte ori o văd, o strâng la piept și o ridic puțin în sus, spre soare.

 Mama va rămâne întotdeauna prăjitura mea cu vișine, din duminica fără sfârșit.