Decepțiile vin când te aștepți mai puțin. V-o mai amitiți pe prietena mea, frumoasă și bună cu ochii de peruzea. Obișnuiam să-i spun Zâna Albastră. Așa era de blândă și de măiastră.

 Din poveștile ei v-am adus basmele de iubiri împletite, minunate și împărtășite. Ea este cea care a iubit la mare iarna, care s-a întors de la Paris singură și toamna. Care speră într-un l'ete indien atemporal, cu multă iubire și pe creastă de val.

 A fost pentru mine un reper în furtună, a fost o culoare poleită de lună. Nu mai credeam că există așa ceva. După ce se întâlnea cu el avea ochii fosforescenți și indecenți. Întinerise, se subțiase și mai ales iubise. Enorm, din nou, iubise. Cât eu stăteam prelinsa pe canapea, prietena mea plutea pe un corn de lună și stelele îi țineau cunună. Aproape că îl iubeam și eu. Era blând și era bun. Era așa de cald cum orice femeie și-ar dori lângă ea. Spunea la urechile topite în erotism și savoare, șoapte minunate. O făcea să se simtă singura femeie din univers. Așa am scris-o, așa am înțeles-o. Am sperat că mai există și am strâns ultimele mărgăritare într-o batistă.

 Nu, nu mai există. Frumusețea a dispărut. Statuia de marmură caldă, era de fapt de lut. La prima complicație și greutate, a acuzat-o de tot și de toate și a pierit din cetate.

 Prietena mea mai avea în păr parfumul lor, împletit secret, ca un descântec. Și chiar îl mai emana din coama ei. În coama despletită și în câteva șuvițe umede de iubire. Fusese acolo o maximă și erotică fericire.

A venit la mine cu lacrimile înnodate în bărba. El plecase. Nonșalant plecase cu altă femeie, într-o excursie fabuloasă.

 Când am culcat-o pe canapeaua mea pufoasă și am învelit-o cu pătură groasă, încă mai hohotea. Timid, înfricoșată de ridicol, ca un copil alungat din casă. Cu față tumefiata acoperită de pumni. Cu cât povestea e mai frumoasă, rătăcirea mai fabuloasă, cu atât căderea este mai adâncă și se lovește de o mai mare stâncă.

De ce le este așa de ușor să atace la orice zvârcolire de dor? De ce sunt singură și eu, de ce nu mai am curaj să ofer nimănui din talentul meu?! De Mângaietoare și Zâna de floare.

 Dintr-o Afrodită văd acum pe canapea o formă mică, rotundă și nedefinită. Cavalerul de aur, Prințul Fericit s-a dezis de tot. A amenințat-o că îi strică dispoziția lui fantastic de gros. Ei îi este frică de angoasele lui. Să nu-l mai deranjeze, să nu se mai crispeze.

I-am pus un motan flocoșit la picioare, poate așa înțelege torsul necondiționat și alege. Avea ochii strânși de sub pleaoape. Caută să mai țină fluturii albaștri că să nu se disipeze și să nu-i scape.

 Sunt singură. Din nou și iar singură. Am grijă de un copil-femeie, să-i pun o cheie de gât, să nu se facă fum doar dintr-atât. Dar, sincer, mai merită ceva. Când bate viscolul din toate părțile sub soare și luna de aur cea grea? Veghez. Dacă speranța mă va mai vizită, va mai informez.