E trei dimineața și încă nu am adormit; nu e lună plină, zgomotele orașului s-au estompat, pisica s-a potolitși ea. Pesemne o fi obosit să alerge fluturele acela de noapte și s-a făcut ghem între gleznele mele, așa că pot să analizez cu atenție și îngrijorare motivul pentru care încă stau cu ochii în tavan, deși mai sunt doar 3 ore până va suna ceasul. Dece el? De ce acum? De ce cu atâta intensitate?

Cu cinci zile înainte, așteptam o echipă care să renoveze apartamentul de care mă plictisisem apatic; speram ca o nouă culoare pe pereți, faianța galbenă pastel din bucătărie și parchetul gri-perle din living să-mi readucă plăcerea de a veni seara acasă. Firma îmi fusese recomandată de o prietenă și vorbisem cu cel care o conducea o singură dată la telefon. O voce blândă dar sigură, educată, cu un mic defect de pronunție mi-a comunicat că peste o săptămână, la ora șapte îmi vor suna la ușă. Ceea ce s-a și întâmplat, spre mirarea mea, sigură fiindcă, potrivit experiențelor cu atâția alți meseriași, se vor înființa la terminalul "când vor vrea mușchiilor".

Când am deschis, în semiîntunericul din fața ușii vorbeau veseli patru bărbați vanjosi. Pisica-pufosenie  se învârtea deja printre picioarele lor, eu îi pofteam să intre, folia de plastic pe care o întinsesem foșnea sub tălpile mari. Am dat să închid ușa după ultima persoană când am auzit “Ce faci, Mărule?” “Mărule”, ca o porecla dată de Olguța la Medeleni, am fost toată copilăria, târziu de tot am încetat să mai fiu, după ce familia mea s-a mutat din cartier și s-au pierdut complet legăturile cu viața noastră de acolo.

Ultimul intrat era unul din prietenii părinților mei din acea viață. Aveam, cred, șapte ani când el și familia lui s-au mutat la noi în bloc și șaisprezece când s-a strămutat familia mea la casă. De atunci trecuseră douăzeci și patru , eu locuiam acum în vechiul nostru apartament iar omul cu care stătusem la mesele întinse duminica pentru prieteni, cu care mersesem în vacanțe și cu a cărui fiică mă jucasem în fiecare zi a existenței mele de copil, era acum în pragul ușii, zâmbind frumos cu ochii, aceiași ochi pe care mi-i aminteam după atâția ani, vorbindu-mi blând, pronunțând cuvintele cu acea ciudată suprapunere a limbii  pe dentiție pe care o sesizasem la telefon. În timp ce ne îmbrățișam și sărutam pe obraji cordial, creierul aproape că îmi exploda de câte amintiri îmi adusese într-o secundă înapoi. Mă ținea pe genunchi și îipovesteam ce am făcut la școală sau cum fusese în vreo excursie. Îl întrebam câte în lună și-n stele și avea răspunsuri și explicații pentru orice întrebare sau nedumerire aș fi avut. Mă lua în serios, tăinuiam ca doi adulți, de la egal la egal, avea întodeauna doar vorbe bune și zâmbete pentru noi, copiii, pentru soția lui, tanti Rali, sau pentru părinții mei.

Râdea tare și avea un râs frumos, plin, dând capul pe spate și scuturându-și părul mereu mai lung decât era regulamentar în anii comunismului. Mi-l aminteam perfect acum; oare cum putusem să-l ferec într-o temniță a uitării atatâția și atâția ani?

Tanti Rali se dusese la loc cu verdeță, fiica lui era acum în America, aveam să aflu în minutele următoare, cât muncitorii își scoteau trusele de scule. Și în tot răstimpul ăsta, inima mea bătea nebunește iar o căldură nefirească orei matinale nu mă lăsa să respir decât iute și scurt. Zâmbetul lui, ochii, cuvintele un pic șuierate, râsul plin… Adormeam cu gândul la ele, mă trezeam la fel.

Cafeaua o beam împreună, pe balcon, printre sacii cu moloz. Vorbeam puțin sau deloc despre renovare, toate subiectele erau perfect paralele cu ce se întâmpla în jur, în realitate. Yoga, Vadu, lucrurile simple și valoarea lor, pe unde am fost, unde am ajuns, cum ne-a fost drumul până aici și câți pași mai avem de făcut. El era cu câțiva înaintea mea, își construise deja căsuța de la țară la care eu încă visam. Și-o construise el însuși, cu mintea aceea care mă fascina, cu palmele acelea la care mă uitam și pe care încercam din răsputeri să nu mi le imaginez mângâindu-mi fața sau părul, cu brațele pe care mă luptam să nu mi le doresc cuprinzându-mă, cu umerii aceia pe care eram tentată halucinant să-mi culc capul.

Peste câteva zile mă invita să-i văd căsuța, spunându-mi că, dacă îmi place, îmi va face și mie una. 60 de kilometri mai departe și o oră mai târziu, eu mă bâțâiam leneș într-un leagăn alb atârnat cu lanțuri pe o prispă deasupra unei livezi peste care apunea incandescent soarele și învârteam niște limonadă cu mentă într-un pahar; el stătea cu picioarele încrucișate pe podea, desculț și își sufleca mânecile cămășii din in bleu.

-Nu m-aș mai da dusă de aici, am spus, sprijinindu-mă cu coatele de balustrada scăldată în lumina aceea ca o miere, iar el s-a ridicat de pe pernă și mi-a răspuns:

-Atunci nu te mai duce, Mărule… iar degetele lui mi-au atins doar o șuviță de păr de lângă obraz.

A fost cel mai frumos răspuns la cea mai nepusă întrebare. Și de data aceasta, “Mărule” nu a mai sunat ca în  c opilărie când mă ținea pe genunchi, iar eu am putut, în sfârșit, să renunț la “dumneavoastră”.

E cinci fără un sfert, începe să se lumineze și încă nu am adormit. O mie de emoții mă încearcă în sincron. Mi-e dor de el, mă întreb oare ce-ar spune lumea mea și ai mei dacă ar afla că m-am îndrăgostit de un bărbat cu douăzeci  de ani mai mare decât mine. Încerc să psihanalizez academic  cam cât de mult are legătură cu faptul că relația mea cu tata a fost atât de rece din totdeauna. Oare el e cel pe care nu-l așteptam dar care eram sigură că există?

De ce el? De ce acum? De ce cu atâta intensitate?