Dragii mei,

 Când stai la butoanele unui site de sentimente, culori și stări, toate autentice și simțite pe inima goală, fără zale și protecție, fără ipocrizie, aduni. Sunt norocoasă. Am cititori buni și sinceri. Vă simt alături, pregătiți să mă alinați și să vă alint cu mâinile mele tremurătoare. Să vă dau înapoi culorile și frunzele, florile și anotimpurile.

 Am țesut din comentariile voastre, filtrate prin vălurile anonimatului, o altă poveste despre Fred și Adela. Vă mulțumesc tuturor că ne-ați ținut în viață, așa umbre efemere cum ne-am prezentat în față domniilor voastre. 

 Din păcate, în realitate, povestea nu a fost așa, nu a fost niciodată așa. Mi-aș fi dorit să fie și să nu mai scriu atâtea dureri pe hârtie despre Ea.

 L-a iubit pe Fred. V-am tot împărtășit cum. Și o să vă mai spun.

 Am tot aruncat cu scrum. Doar dintr-o urnă de scrum. Iubirile mor, oameni buni, nu contează ce dai, mai importă doar cu ce te mai ai. Cu ce te mai aduni. După ce te-ai ridicat din tăciuni.

 Un cititor mi-a adus lirismul pe care-l credeam extinct din lumea bărbaților cu suflete postmoderne:

 "Trei zile...trei milenii, trei Lumi create și distruse în Nepătruns...Am luat raclă de cristal cu inima ta, am așezat-o langă inima mea să nu uite să bată în același ritm.

Am stat pe marginea Netimpului și te-am privit în războaie și prin viclene mreje, strecurându-te cu abilități de feroce felină. A fost dorința ta...de credință.

 Ai revenit neînvinsă, pe firul de argint aruncând cu smirnă și jad în urma ta.

 Acum stai blândă și calmă, Regina mea, ghemuită precum leoaoica lăngă leu. Sclipirea-ți de sub gene, leneșă și mulțumită de escapada sa. Întorci privirea peste cap adulmecând săruturi pe buze, umăr și pe sânul mic, diafan, din marmoră primară. Așa e ...ne-am regăsit, o solitudine în doi...doar noi"

 Despre mine? Leaoaica tânără, Iubirea? Mă bucur că scrisul mi-a fost auzit și înțeles, apoi depănat într-o continuare! Așa să vă fie, așa să ne fie!

 Altcineva a plonjat direct în povestea mea:

 "Adela, sunt prietenul lui Fred!!!" , "Astăzi mi-a spus că te-a revăzut! ...așa din întâmplare ...era fericit. Mi-a mărturisit: ,,O ști pe Adela mea, cea cu buze de cireșe amare, Man! Era să o rup la fugă, a fost prea brusc, ar fi spus că-s laș, că-s lipsit de candoare...ți-am spus, e ruptă din soare, delicioasă cum ți-am zis...și vocea și timbru de vis, mergeam alături prima oară după atâta timp...ce-am vorbit nu-ți pot spune, s-ar ști în lume și nu e permis! Doar o dată am vrut s-o contrazic, spunea că n-aș fi indrăgostit. Frigul i-a stors o lacrimă atât de frumoasă cum mi-e gândul meu de mătasă! O priveam din lateral, ca dintr-un micuț far. I-am înregistrat clipirile la scundă și zâmbetul în undă...sorbeam clipele unicate și disperate. Ne-am despărțit la o intersecție, fiecare-n altă direcție. Am mai privit-o încă odată. Era minunată, era sculptată. Adela mea, femeia-fată"

Am plâns puțin când am citit. Ce bine că misteriosul cititor nu știa că Fred nu a iubit. Și nici prea mulți prieteni nu are. E rece și sec, negru ca un lemn de tec.

"A două zi din calendar, de când i-am primit chipul în dar...o și revăd în capcană mea de sticlă, pe fereastră, o floare roșie-albastră, zâmbind aproape fericită, cu-n subânțeles amar, perfectă. Eu nu aveam habar c-o să mă intoarcă în trecuturi iar...prinzându-mă în nevăzuta sa liană cu vraja sa subtilă, diafană. Am revăzut-o din capcana mea de sticlă când clipa cea trecută era prezenta clipă..."

 Aș fi vrut să fie adevărat, așa de mult aș fi vrut! Să-l am iar în brațe, să-l simt vibrând prin cămașa netedă, albastră sau prin costumul obtuz, perfect croit, cu tot cu culoarea lui de granit. Să-l strâng, să-l mângâi, să-l plâng. Să-i spun cât de dor de el mi-a fost, să-i spun poveștile pe care i le-am scris, pe de rost!

 Dar Fred al meu a rămas tot plecat. Frumos, înalt, în casa lui cu toate odoarele mele aduse pe prag. Cu parfumul meu prins în perna din iatac. A fost și vina mea, poate că nu am mai reușit să-l atrag. Poate că l-am speriat și, undeva în vis, s-a eliberat. Este destul de banal, un alt salt mortal, o altă relație moartă la trapez. Am rămas o păpușă ruptă în două, fără niciun miez. Aruncată de la etaj. Cu ochii mari, crăpați de pavaj. Nu mai vreau nici un refren, nici de asta nu mă mai tem.

 Este așa de frumos că cineva dintre dumneavoastră m-a ascultat, că măcar a încercat să-mi aline rănile și durerile ca și când aș fi fost adevărată, o femeie din viață și nu o discuție sumariazata.

 Înseamnă că mai există bărbați asemenea pentru femeia-fată. Că nu există doar vulgaritate în lumea postmodern-desperecheata.

 Cu acestea aș vrea să-i răspund unei dragi cititoare care-și șoptește delicat, dezamăgirea de floare:

 "Mi-e dor de "La Medeleni" de tot ce inseamnă Ionel Teodoreanu pentru mine. Ani la rând am visat o iubire ca cea din paginile cărților lui. Mereu am sperat într-un Medeleni al meu. Iar într-o zi l-am întâlnit pe El. M-am indrăgostit nebunește, l-am iubit orbește, găsindu-ne scuze pentru multe. A venit în glumă prima palmă... Începutul a fost greu (pentru el, desigur). Cu vreme ce pentru mine devenea tot mai lugubru. Am rămas mult, pentru fiica mea "să mai aibă un tată langă ea". Insă când totul a devenit de nesuportat, când am început să conștientizez cât m-am scufundat, am punct,și-am plecat. Iar fiica mea, ajungând acum aproape la anii maturității îmi este acum cea bună prietenă, sper niciodată să nu repete istoria, că a învățat din lecția grea."

 Trist, nu- așa? Iluziile nu țin loc de viață. Culorile fabuloase ale toamnei nu ne învelesc de cald și de bine când nu te mai încălzești nici tu în tine. Trebuie să trăim. Nu, nu murim.

Adela, cea cu buze de cireșe negre, dulci-amărui, care sărută, sorb, mângâie sau mușcă și pătează pentru o picătură. Și ei îi trece acum printre dinți un mic gust de ură. Dar ce aș mai avea acum de câștigat? Ce ADN ar mai fi de.colectat de sub unghii tocite de zgâriat?

Viața începe mereu. Ca și tristețea. Dar trece. Cumva, cu speranță nu-i așa greu.