Cândva, într-un an, demult, nu îmi văzusem părinţii deloc; aşa că, mama, răzbită de dorul de fii-sa îşi făcu bagajele, pusă “borcaniada” la pachet, dimpreună cu alte cutii şi cutiuţe cu bunătăţi culinare; şi se urcă în primul tren ce avea să descindă peste ore în Bucureşti.
Trenul trebuia să ajungă în faimoasa Gară de Nord, pe la 19:00 trecute fix. Moi, fiică iubitoare ce mi-s, ajunsăi în gară, ca oltenii veritabili, ceva mai devreme. Verificai tabela de sosiri şi obervai că urmau să sosească două trenuri; unul de la Deva şi unul de la Pandurii Tg-Jiu- ambele cu 10 minute întârziere. Ca să nu îngheţe aşteptarea pe peronul patru, începui să mă zgâiesc la tarabele cu nimicuri kitchoase. În timp ce analizam, mai cu foc, fiecare sclipici şi fiecare mărgea de plastic, mă sună mama că ajunsă şi că eu nu-s de găsit.
Pornesc vijelios către peron, tăind linii, călcând oameni în picioare, sărind un gard şi ocolind şi un chioşc de ziare crescut, fix, în drumul meu. Ajung şi încep să puric în sus şi în jos fiecare vagon infect al trenului. NIMIC. Mama dispărută. Mai verific încă o dată. NIMIC. Deja clocoteam de panică şi mă gândeam la cele mai cele scenarii. Ce să fac? Cum să o găsesc? Unde să o mai caut?  Că vorba aia, are mobil degeaba! E ceva de genul, am mobil, dar îl ţin în geantă; şi geanta în şifonier, iar şifonierul în ultima încăpere din casă- metehne preluate de la alte Duamne de Dorobanţi!. CSF? N-ai csf!
În timp ce înfulecam caldarâmul peronului, înfricoşată că a dispărut, deodată la capătul peronului răsare un SOARE blond. Şi când m-ai făcui doi paşi, mi-am dat seama că era : MAMA mea. Un sentiment de uşurare mă cuprinse cu toate braţele; însă, imaginea era atât de frumoasă, încât nu m-am îndurat să fug, să alerg, să o iau în braţe; ci, dimpotrivă, am încetinit pasul pentru a mă bucura de imaginea ei de ZÂNĂ cât mai mult timp. Căci mama, a ajuns, la capitală, cu o nouă nuanţă de blond, superb coafată, îmblănită; mă aştepta la capătul peronului uşor agitată. Ce vis minunat de MAMĂ!
Mă apropii şi la vederea mea se linişteşte. Fusese agitat-iritată nu pentru că nu mai apăream eu, ci pentru că, abia, reuşise să scape de “un june” ofilit; care o tot invita în apartamentul lui de două camere, din Militari. Şi ca să o impresioneze, o întreba şugubăţ şi cu “ vino-ncoace” libidinos: Doamnă, ştiţi, eu sunt din Filiaşi. Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă “filia”? Doamnă, înseamnă: “ iubire” doamnă.
Mama, deşi iritată, nu a răspuns nimic. La care, Domnul continuă: “îmi cer scuze că v-am deranjat, dar sunteţi prea frumoasă şi nu m-am putut abţine!”; a salutat politicos şi a plecat.
Într-un final, apar şi eu roşie, la faţă, de panică şi nervi că nu o găsisem prea uşor; şi ea, cu lacrimi în ochi şi zâmbet larg de la marea cucerire, abia putea să îmi povestească ce i se întâmplase. Am râs şi am chicotit toată seara.
Uite aşa, era să o pierd pe mama. Şi acum cred că e adevărată vorba aia, că dacă vrei să vezi cum va arăta viitoarea soţie peste ani, să te uiţi la mama ei. Carevasăzică…. E de bine!

PS: Acest text nu este pentru ochii tatei!