Dacă, însă, cineva era Scrooge în familie, acela era axiomatic tata. Înalt, prea înalt, cu părul albit și umerii incovoiați de griji și poveri știute sau neștiute, avea tot timpul expresia gravă și nervii întinși ca o coardă scârțâită de vioară severă și antică. Mai ales când se apropiau Sărbătorile. Mama, cu spiritul de copil neștirbit de nici o pală de viscol sau dispută conjugală, iși dorea frenetic să fie toate celele la locul lor până în cele mai mici detalii, de la bradul de formă perfectă, vânat cu cerbicie prin toate piețele, până la mirosul de sarmale și cozonaci care plutea în valuri prin fiecare ungher al micului apartament de centru bucureștean. Ea cerea, ca un copil cu lista pentru Mos Carciun in mână, scrisă caligrafic încă din toamnă, iar tata, gârbovitul Scrooge, bătea orașul prin nămeți pentru a revărsa cu cea mai mare osârdie.

De unde să-i mai fi rămas loc și de zâmbete, și de pofta de colinde îngânate de un dublu-casetofon din casetele copiate şi răs-coapte deja pe rolele atâtor ani?

Înțelegeam greu la început, nu pricepeam efortul și sudoarea. Când am descoperit povestea lui Dickens, eu am fost cea care, tainic, îl învinuiam de Scrooge-ită cronică. A durat câteva vârste până să încep să ajut și eu la pregătiri și strânsul de furnică în mușuroiul familial. Îmi era puțin frică, îmi verificam de mai multe ori notele în carnetul cu coperți de vinilin roșu, să văd și să ințeleg dacă îmi va fi sau nu furat Crăciunul, meritat au ba.

Prima amintire, pe care încă o pot atinge cu mâna memoriei, de parcă ar mai fi incă aici, lângă mine, este însă instalația electrică primordială: fire de sârmă rigide, de un galben muștar, de care spânzurau grele steluțe de plastic roșii, portocalii, verzi și albastre, cu coroane duble și ușor dez-asamblabile, legate in serie, ridicol de greoi de montat fără riscuri de electrocutare, cu un ștecher negru, mare și un fir prea scurt la priză. Dar la prima cunoaștere a lor, gata montate peste armura sclipitoare prin care acele verzi abia se mai ghiceau...mi-au adus in viață bradul-curcubeu cu toate atributele inefabile ale unui inorog mitic. Steaua cea mai mare, roșie si bogată ca o crizantema, se sprijinea țanțoșă de coiful cu suliță de sticlă, din vârful bradului. A fost si primul număr de magie la care am asistat vreodată, până să pricep minunea colorată care putea apare si dispare precum Duhul din lampa lui Aladin. Nu mai țin minte cadourile de atunci, dar sigur a fost și o papușă mare, cu ochi de sticla ca peruzeaua, sub gene lungi întoarse și păr blond, buclat. Cum putuse oare Moșul să ghicească cu atâta precizie că-mi doresc minunea expusă recent si unicat, raritate de fabricație poloneză, într-o vitrină de magazin central, când de-abia îmi pâlpâise dorința fără de sunet pe buzele tremurătoare a plâns? De unde adunase Craciunul toate crizantemele de curcubeu? Zâmbea și tata atunci, unul din rarele sale zâmbete luminite copilărește, ba cred că era și o lacrimă ascunsă în spatele ochelarilor cu rame groase și severe.

Îmi amintesc, ca acum, că îi tremurau mâinile încă înghețate de pe la cozile cu provizii de contrabandă, de la plasele cu mandarine și banane verzi. Nu mai exista Scrooge. Se topise în căldura din casă, in mirosul de brad și cozonac. Era înalt și frumos, nins argintiu la tâmple, era tatăl meu iubit și nu temut, cel pe care l-am îmblânzit în toți Războinicii cu care viața m-a pus față în față.

Din boxele casetofonului răsuna ca un imn al ingerilor "Silent night" cântat de Nat King Cole. Îl ascult și azi de pe cd-urile rafinat remasterizate, când vine momentul împodobirii bradului, cu precizie matematica. Nu pot concepe să nu-l ascult de cel puțin douăzeci de ori în fiecare sezon de Lumină și bucurie.

Cred că-l aude și tata, de acolo, de lângă Moș Crăciun, unde s-a mutat pentru toate nopțile magice.