Bradul bunicilor dintr-un mic orașel de provincie: mă aștepta in fiecare vacanță de iarna, al doilea in ordine cronologică din meniul bine asezonat cu cadouri, ca pentru orice copil unic și cuminte. Încep cu el pentru că este primul care imi încape acum pe hornul memoriei infantile, întotdeauna înălțat pe un bufet burduhănos si demodat, chiar lângă o dogoritoare și foarte înaltă sobă de teracotă. Cu foc trosnitor și parfumat de lemne.

O vreme au fost si străbunicii pe aproape, figuri de poveste, cu păr fumuriu și ochi blânzi și obosiți de trecerea prin două războaie năpraznice.

Bradul mă aștepta luminat doar cu lumânările de ceară adevarate, aprinse fără teama de incendii și accidente a Bucureștiului de bloc, făcând să sclipească tainic globulețe de sticlă, oglinjoare argintii, aurii, roșii, albastre, beteală creață argintie, fundițe, bomboane în staniol răsucit și balerine de hârtie fabricate cu migală de bunica din paginile revistei "Femeia".  Era întuneric în sufrageria prea mare și încă misterioasă pentru o fetiță mică, cu codițe si breton. Întunericul sporea magia lumânărilor și farmecul descoperirii de cadouri pe tava de argint de sub brad. Deși cadourile erau mult mai modeste decât ce lăsase Moșul in bradul de București cu luminițe electrice și zorzoane meșteșugite, acolo am crezut cel mai mult ca Moș Crăciun există și rezistă peste timp.

Dacă ar mai fi casa aceea, dacă Ei ar mai fi, în altă parte decât în povești, aș mai crede și acum.

Când se aprindea din nou lumina electrică, destul de pâlpâitoare în epoca de lipsuri de tot felul, bradul rămânea sclipitor drapat in volanele lui de beteală, iar lumânărelele continuau să arda molatic până dispareau în suporturile cu cleme ruginite de pe vremea când mama fusese fetița. Împărțeam poleiala bomboanelor improvizata în motocei foșnitori, cu două pisici dolofane ale bunicii, cu care, de altfel, împărțeam și plapuma de puf, și căldura nopții glasate a iernilor de atunci, când soba iși înghițea în funingine flăcarile jucăușe. Visam in culori sărbătorești sănii trase de reni, cu Moși care-mi făceau cu ochiul, mult înainte de a se inventa ei in reclamele de la Coca Cola.

În ziua de Crăciun începea pentru mine cu adevărat "iarna pe uliță", singura pe care am cunoscut-o vreodată,  în afara derdelușurilor improvizate din movilele de zăpadă murdară, dintre blocurile bucureștene. Era o stradă mică, patriarhală, pe unde nu mai circulau mașinile când omătul se aduna proaspăt și fraged. Bunicul mă trăgea cu o sănioară de lemn prin ninsoare, iar cu ceilalți prichindei vecini construiam migălos cu mânușile de lână tricotate, oamenii de zăpadă cu nasuri de morcovi și ochi de cărbuni adevărați. Măturile de nuiele nu fuseseră transformate in mopuri pe vremea aceea. Nici cratițele smălțuite pentru pălării.

Mi-am lăsat o parte din inima de Crăciun acolo cu Ei, cu toți plecații. Le aprind in fiecare an prima lumânare ivoire, parfumată a vanilie din coronița de brad de pe masa sarbatorească. Noapte bună și pufoasă, dragii mei.