You wrote at 2.00 a.m:

Fularul tău roșu a rămas la mine. Lung, prea lung, un piton încolăcit a caldură și hibernare. Nu știi când a rămas la mine? Așa-i? Nu știi că-ți păstrează parfumul înnodat sub bărbie? E aspru și sufocant. Ți-l-am  înlocuit-cadou cu o pufoșenie albăstrie ca ochii tai, adoram privirea confuză, dar pusă pe șotii, de băițel răutacios și bosumflat cu șuvița neagră, dezordonată pe fruntea înaltă, care mă țintuia de deasupra lui. Era pe când nu s-a povestit încă, în seara aceea a primei ninsori miraculoase de jumatăte de ianuarie, când iarna și timpul nu mai aveau răbdare.

Desfăceam îngenuncheată pe podelele cu ecouri moarte, o casă și o catedrală a unei copilării mici și răpuse. Nu mai erau multe lucruri vii împrejur. Începusem să îngheț. Stătea să ningă adânc. Ai apărut în prag, cu promoroacă în pletele întunecate ca noaptea fără stele. Ai vrut pentru colecție, o pendulă și o caldură. Ai venit cu daruri necrezute și nepovestite în vis. Ti-era o foame adevarată și vie. Mi-era frig și frică de întuneric. Aveai șarpele de fular roșu înnodat încapatînat la gât. "E ziua mea..." ai murmurat pierdut, cu ochii ăia de tăciune albastru, către un tablou întunecos și frumos. Școala flamandă, din străbunicime. "E cărturarul străbunicului", am îngăimat cu buzele frânte de sărutarea ta neașteptata și mușcată.

Am găsit un sfeșnic ruginit și șui, și lumânări de pom. Trecuse euforia dantelată de Crăciun. Casa nu mai avea suflu pentru încă o sărbatoare. Și totuși, cu lacrimi sărate și disperate, am inventat eu una nouă, a ta, a necunoscutului și noului, a spernaței pentru o  inimă batândă iar, în pulsații și fibrilații. Am așternut pe parchetul găunos și răpciugos, o față de masă de castel, cu danteluri olandeze și franjuri încurcați și pătați. Am scobit în cotloane după tacâmuri de argint coclite și pahare de cristal desperecheate. Lumânările afumau întermitent pereții prăfuiți, desenând umbre japoneze lugubre. Zâmbeai misterios, dar așa de frumos, că mi-am închis ochii într-o sărutare de sfârșit de lume. Așternuturile s-au zdrențuit de prea mult privit și vinovat-iubit. Ți-era iar frig și începuse să ningă vătuit în ferești. Era o liniște de ninsoare și de împăcare. Ne-am învelit în mantii vechi, mâncate de molii...tu de-ai drapat în greaua cuvertură de la pat. De-a fantomele ne-am tot jucat. Îți văd cojocul greu peste pieptul gol, ca de mitologic erou. Am rămas în noaptea fără stele cu toate fricile mele. Și cu un fular roș. Ce nu ține de cald, ci de dor sperios.

Il ya un an, Il ya un siecle.

"Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.

Niciodat㠖 Nevermore."

Talk to me.

 

Vino să-ți recuperezi fularul. Îmi devorează gâtul.