"Dragă Fred,

Sunt așa de tristă că nu ești cu mine, cât sunt de tristă că mi-e dor de tine pentru că nu ești în mine. Mi-e așa de rău de depărtarea ta, cum mi-ar fi fost rău și dacă nu erai în ea. Mi-e frică de tine, mi-e frică de inexistența lui noi. Mi-e silă de visuri deșarte. Mi-e frică de târziu și de iluzii pierdute. Și totuși nu mă pot împiedica să mă greșesc în tine."

Mi-e din ce în ce mai limpede că am croit iluzia de atunci doar în capul meu, că mi-am țipat singură în urechile minții, de la distanță și așa de des de aproape, dar am refuzat și eu să văd, cu încăpățânare stupidă, când el pe mine doar mă tolerează, când îi convine sau se plictisește. În rest, mă alunga cu ocări și dispreț pentru slăbiciunea mea nevolnică de a cerși prezență și tandrețe. Își ascundea trupul și buzele de mine, în lumea lui îndelung refuzata, acolo unde-și ținea și mintea briliantă și rece ca un bisturiu de diamant. Nu pentru mine, cu păcatul de neiertat de a mă coborî sclavă, tolerată, casă de toleranță. A sclipit poate puțin și pâlpâitor atunci, în noiembrie, când i-am călcat pragul prima oară. Eram încă strălucitoare, efervescentă ca șampania în cupă de Baccarat. Eram singură și sinceră, în prag de aventură nouă, dezbracată de neguri și chiciura unei iubiri trecute și prea vechi. Purtam prima dată rochia purpurie, culoarea de veșmânt imperial dintre roșu și albastru. Rochie de mătase mată, drapată în jurul unei siluete echilibrate, longiline și tonifiate, nerăbdătoare să evadeze din negrul adânc al doliilor recente. Am pășit impertinent de iresponsabil în casa burlăciei sălbatice. Curaj de războinică în armura purpurie a înalților prelați, cu bucuria de a fi iar tânără, înaltă și descătușată din obligațiile vetuste. M-am abandonat voluptos unor brațe reci, puternice și ferme, care nu știau să mângâie, doar să comande, în dormitorul cu lumină mierie și amăgitoare revărsată prin Galle, mincinos caldă prin sticla dură de deasupra patului, forjată în atelierele artdeco. Mătasea purpurie rămăsese înfașurată în jurul gleznelor, drapelul plecat al capitulărilor fără luptă. În abandonul pasiunii mi-am închis larg ochii, să nu pricep prădătorul învingător. L-am legănat apoi, în somnul întunecos pe Barbă-Albastră, halucinând în febra mea că voi preface Bestia trufașă în Prinț, cu ochi negri și cuminți. S-a trezit cu gust de plecare, avea biletele luate, uitase de drumul lui pentru prăbușirea în mine, pentru o paranteză savuroasă și întâmplătoare; insomnia mea îl trezise în imediat, anterioritatea mea o lepăda trecutului. Timpul nu mai avea răbdare să mă arunce mai repede din iatacul capitonat, cu lumina mincinos-chihlimbărie. Era frig și plecare când mi-a dăruit cu gest nonșalant și distras mărgelușe de sticlă vopsite purpuriu. Erau lăsate în casa de alte amoruri plecate, neconsemnate. L-am urmat pe drumul gării, a acceptat să-l conduc pe peron cu zâmbet tolerant și încă aburit de somn. Ironia i-a mușcat în privire când a sorbit din cafeaua fierbinte din paharul de plastic, scriindu-mi sentința. Îmi uitasem o mânușă în apartamentul răscolit, dar de frigul timpuriu o purtam pe cea rămasă peste mâna zgribulită, pardesiul mi-era închis pe sărite, aveam părul răzvratit și rochia mototolită și șuie sub mărgelușele purpurii, prea exuberante în cenușiul dimineții mohorâte. La despărțire mi-a luat părul în palmele înghețate și mi l-a sărutat îngropându-și fața în parfumul meu. Ce gest necugetat, ce clipă de abandon de neiertat! Mi-a pecetluit cu secunda de capitulare condamnarea la dor.

Ai plecat, Fred, în lumina palidă și rece, fără să te mai uiți în urmă. Du-te pe peronul vieții străine și fie-ți drumul purpuriu!